La naiba, Tarantino!

Acum ceva timp imi intitulam altfel un articol despre Tarantino si mi s-a parut potrivit sa variez ca sa arat cat se poate modifica perceptia unui om despre munca si personalitatea altuia.

Impresia generala despre Django Unchained s-ar putea rezuma prin spusele unei cunostinte care lucreaza in domeniul medical: de la o varsta incolo, ce poti intr-un an, nu mai poti si in anul urmator. Asa si cu acest special regizor, care, fidel obiceiului sau de a aparea episodic in propriile productii, joaca si aici un rol episodic, dar pentru mine, foarte relevant din punct de vedere simbolic.

Supraponderal, fara prea mult suflu, dar cu aceeasi expresie zeflemitoare, cu haine care nu stau prea bine pe el, Quentin Tarantino este chintesenta lui Django Unchained, adica a celui mai slab film pe care l-a facut pana acum, inferior chiar si seriei Kill Bill.

Din punct de vedere al interpretarilor, pelicula e rupta in doua: prima parte ii apartine lui Christoph Waltz, mai putin odios ca in Inglorious Bastards, dar cel putin la fel de fermecator prin maniere si accent. A doua e a lui Leonardo DiCaprio dezlantuit, un halucinant amestesc de diavolesc si şarm, secondat de un excelent Samuel L. Jackson, un bad mother fucker mai ramolit, dar bad mother fucker fara doar si poate.

Astia da.

Aceste trei intepretari dovedesc ca Tarantino inca mai stie sa scoata ce-i mai bun din actorii pe care ii are la dispozitie; insa, nici abilitatea asta nu mai e fara cusur, pentru ca, in ambele bucati ale filmului, il avem pe cel care ii da si numele, adica pe Jamie Foxx alias Django, sclavul devenit vanator de recompense si care incearca sa-si recupereze nevasta de pe plantatie. Acest protagonist nu-i nici erou, nici anti-erou, ci doar un monument de insolenta cu darul de a scoate din sarite pe oricine. Ca o fi vina lui Tarantino ca asa i-a dat indicatii, ca o fi a lui Jamie Foxx ca asa a inteles sa-si construiasca personajul, nu stiu. Un lucru e cert, insa: strica tot fofleiul la care muncesc ceilalti trei.

Ceva sigur tot am sa-i imput lui Tarantino: western-ul e una, chestiunea sclaviei e alta. O oarecare apropiere cronologica nu le face neaparat compatibile intr-un film, mai ales daca insisti sa le lungesti si ingrosi pe amandoua. Daca o sa aratati cu degetul spre Kill Bill ca un alt exemplu de melanj de genuri cinematografice, mai si intrebati-ma daca mi s-a parut intru totul reusit; iar raspunsul ar fi nu. Dar in Django Unchained nu mai e vorba de cusaturi cu ata alba, ci de o falie pronuntata, care se vede si se simte.

Asta nu.

Daca mai socotim si personajul principal cel enervant, atunci momentele razlete care sunt intr-adevar delicioase nu mai pot, sarmanele, sa combata impresia proasta pe care mi-a facut-o Django Unchained.

Asta e, oamenii imbatranesc. Iar Quentin Tarantino e om.