Acest ultim episod al Serialului Oscarurilor mi-a lasat o impresie ambivalenta.
Se dau urmatoarele perspective:
1. Chatartic-educativa – daca aveti rude mai in varsta si nu le-ati dat un telefon macar (preferabila ar fi o vizita) dupa ce ati vazut Amour, atunci aveti felicitarile mele, sunteti facuti din piatra. Poate cel mai important (a se citi util) aspect al filmului lui Michael Haneke este ca produce un dram de intelegere fata de cei pe care etatea ii face un pic mai neajutorati, mai obositori si mai infantili. Am citit opinia unei persoane care deplangea lipsa catharsis-ului in Amour; nu sunt de acord, il incerci in mod continuu, pana la un punct, cand vor interveni urmatoarele perspective.
2. Bascalioasa – daca simtiti imboldul sa va crestati cu un obiect ascutit sau sa inghititi pe nerasuflate un pumn de somnifere, nu va faceti griji, nu aveti probleme, e doar o reactie naturala la un film ca acesta. De ce? Imediat va zic.
3. Artistica (europeana) – Amour nu e realitatea zugravita frust; e mai mult de atat. Tot ce Haneke alege sa ne prezinte si sa ne insufle sunt aspecte curatate de impuritati, alese cu migala si prezentate intr-un anumit fel, astfel incat sa genereze un efect. Viata de zi cu zi a unui cuplu ajuns la senectute, dintre care ea sufera o degenerare rapida a facultatilor mintale si fizice, e mai nasola, pe de o parte, si mai putin terifianta, pe de alta; sunt sigur de asta. In plus, asa cum am spus si la The Master, o opera de arta lasa mai multe intrebari decat raspunsuri, ceea ce se intampla si mai abitir la Amour.
Realizand triangulatia celor trei perspective rezulta o senzatie de apreciere imbinata cu lehamite.
Michael Haneke reuseste tot ce isi propune din punct de vedere cinematografic, cadrele sale lungi si curat asezate apasa suplimentar pe psihicul saracului privitor, iar lipsa coloanei sonore il obliga sa isi infrunte cele mai negre ganduri. Intrebarea ce se impune, insa, este ca a baciului ardelean din bancul cu limbile straine: No, si la ce i-o folosit?
Emmanuelle Riva a fost nominalizata la Oscar pentru rolul sau, asta pentru ca membrii Academiei sunt niste gentilomi si, neavand categoria Cea mai buna interpretare de cuplu, au ales-o pe ea, lasandu-l Jean Louis Trintignant deoparte. Dar, sa fim onesti, inseparabilitatea afectiva a celor doi (chiar si cand numai unul dintre ei este in prim-plan) este ce imprumuta frumusete si tenebre acestui film.
Amour da dreptate lui Aristotel si ideii sale despre un singur suflet in doua trupuri, numai ca o face intr-un mod cam prea morbid.
Ce lista de filme remarcabile completeaza Amour?
Episodul 1 – Argo
Episodul 2 – Zero Dark Thirty
Episodul 3 – Django Unchained
Episodul 4 – Beasts of the Southern Wild
Episodul 5 – Lincoln
Episodul 6 – The Master
Episodul 7 – Les Miserables
Episodul 8 – Silver Linings Playbook
Episodul 9 – Life of Pi
[…] Cel mai bun film strain – Amour […]
Pingback de Serialul Oscarurilor – Epilog | Caiet de insemnari — februarie 24, 2013 @ 13:43 +00:00feb. |
[…] cathartic este simplu si nu atat de inuman transmis ca in Amour: batranii au nevoie de atentie si de timp, tocmai pentru ca ei nu mai au atat de mult la […]
Pingback de Un pic peste realitate | Caiet de insemnari — februarie 23, 2014 @ 13:43 +00:00feb. |
[…] si iese o pelicula cu potential sa fie deprimanta. Asta daca ar fi fost realizata de europeni (vezi Amour, deja un reper al cinematografiei care te duce cu gandul la crestat venele), insa americani se pot […]
Pingback de Acreala ca arta | Caiet de insemnari — martie 2, 2014 @ 13:43 +00:00mart. |