Caiet de insemnari

august 13, 2012

Nucleara strica poezia

Pe langa neplacutul impact din lumea reala, o bomba nucleara mai are insusirea de a condamna orice film in care se afla in mana unui geniu al raului la a fi un fel de Die Hard sau James Bond, adica un film in care bubuiala si exagerarile anihileaza subtilitatea.

Aceasta este diferenta majora dintre The Dark Knight si The Dark Knight Rises: o bomba nucleara. La aceasta se mai adauga si doua alegeri nefericite.

Primo, de a resuscita cvasi-misticismul din Batman Begins in defavoarea psihologicului abstract si de efect din The Dark Knight.

Secundo, de a face filmul nu din dorinta de a spune o poveste matura, care indeamna la reflectie, ci fortati de exigenta de a le oferi fanilor ce le-a placut anterior, crezand ca mai mult inseamna automat si mai bine: relatia majordomului Alfred cu Bruce Wayne, ponderea in scenariu a lui Lucius Fox (Morgan Freeman) sau a comisarului Gordon (Gary Oldman). The Dark Knight Rises a vrut sa dea sansa fiecaruia sa se afirme, initiativa laudabila intr-o democratie, dar neinspirata intr-o creatie cinematografica. Nici coloana sonora n-a fost ferita de morbul utilizarii excesive.

Din toate astea rezulta un film care, fara sa fie prost, ba care e chiar bunicel, nu e memorabil. Inainte sa-mi faceti observatia ca de ce il compar mereu cu The Dark Knight, va spun ca fac asta pentru ca n-am incotro. Am destula experienta cat sa ma detasez cand vine vorba de parti dintr-o serie, insa realizatorii lui The Dark Knight Rises au tinut mortis, asa cum ma exprimam si mai sus, sa pompeze major in elemente deja existente, obligandu-te astfel sa faci o permanenta legatura cu ilustrul predecesor.

The Dark Knight Rises are insa si aspectele lui demne de lauda, mai precis trei personaje care, intamplator sau nu, sunt noi in universul Batman.

Bunul. Joseph Gordon Levitt e un politist care putea foarte bine sa lipseasca din scenariu, iar daca tot a facut parte, macar sa i se fi dat mai multe replici inteligente. Chiar si asa, Levitt, cutremurator in Mysterious Skin, adorabil de fragil in 500 Days of Summer si retinut in Inception, se achita cu brio de sarcina si doveste ca va deveni in scurt timp un actor de baza la Hollywood.

Raul. Bane al lui Tom Hardy pornea din start cu un handicap: Heath Ledger. E clar de ce, n-are sens sa detaliem. Pe langa asta, personajului negativ i s-a pus o masca, vaduvindu-l pe actor de cel putin jumate din obiectul muncii – mimica – si i s-a alterat vocea pe calculator (aici trebuie sa recunosc ca le-a iesit, pentru ca n-au mizat pe vreo raguseala gen Darth Vader, ci au mers pe un sarcasm care a mers de minune cu musculatura-i supradezvoltata). In aceste conditii vitrege de retusuri non-actoricesti, Tom Hardy introduce insa un element absolut bestial care e al lui si numai al lui: MERSUL. Socotind si ca, din prea putinele replici memorabile ale filmului, peste trei sferturi ii apartin, Bane este un villain care sta sus de tot in clasamentul dominat detasat de The Joker.

Frumoasa. Anne Hathaway e frumoasa; nu numai la fata, ci si la spate, pe care il etaleaza in material textil mulat de cate ori are ocazia. Dar mai interesante sunt scenele fara masca, prin care, desi nu egaleaza pisicenia aparent innascuta a lui Michelle Pfeiffer, pe care nici nu o vizeaza de altfel (excelenta alegere), Hathaway construieste un personaj care atrage, o femeie data naibii, care umbla pe niste tocuri periculos de inalte si ascutite. Da fapt, scena mea preferata, care reuseste sa egaleze atmosfera inteligenta din The Dark Knight, o are protagonista.

Imi place sa cred ca Christopher Nolan a alunecat pe panta conformismului in mod calculat, ca sa fie sigur ca studiourile si publicul nu-l mai bat la cap sa faca inca vreun film Batman (univers de care s-a saturat, potrivit propriilor spuse) si ca isi poate vedea de alte proiecte, pe care voi continua sa le astept cu aceeasi nerabdare.

Cand eram la meciul Dinamo – Barcelona, scena asta mi-a revenit in minte fara sa vreau; din fericire, pe teren lucrurile au stat taman invers decat in imaginea de mai sus.

august 25, 2010

Despre perfectiune

Lunga perioada in care laptopul care mi-a suportat ideile a fost dus departe s-a sfarsit. Reiau asadar veleitatile mele critice scriind despre acel film care a rupt gura targului: Inception.

Martori oculari si partasi cu mine la vizionarea lui, in acelasi timp persoane care imi cunosc personalitatea, au declarat ca in primele 30 de minute am fost sceptic. Confirm aceasta afirmatie, explicand ca aceasta stare a mea era in parte generata de faptul ca inca nu prinsesem spilul. Totusi, dupa ce m-am mai lamurit in aceasta privinta, alura de film clasic de heist (spargere executata de mai multi, in stil mare si inteligent) n-ar fi fost suficienta sa ma impresioneze atat de mult, daca n-ar fi fost scara grandioasa la care a fost gandita.

Nu are sens sa tulbur placerea celor care inca nu au vazut Inception spunandu-le prea mult despre poveste; e suficient sa stie ca e un Ocean’s Eleven in cheie onirica; mai multi se aduna sa faca ceva, iar seful lor, desi genial, are o problema cu fosta.

In privinta partii cu visele am sa tac chitic; nu o sa spun decat ca ingeniozitatea scenariului nu e depasita decat de modul impecabil in care e parcurs si manipulat. Din 150 de minute ale filmului, vreo 120 mintea mea a cautat cu asiduitate o scapare, o greseala, o crapatura in esafodajul narativ, care sa contrazica flagrant logica interioara cu care il filtram. Memoria a fost insa cel mai vajnic aparator al acestui film, iar cand elemente disparate si-au relevat sensul, cand multitudinea de planuri narative s-au conturat intr-o osmoza fara cusur, cand am fost nevoit sa recunosc ca nu am ce sa-i reprosez, atunci ei da, pot spune ca m-am indragostit de Inception.

Personajele si interpretii lor au contribuit la acest sentiment. Leonardo DiCaprio se achita cu brio de sarcina ambivalentei, Joseph Gordon-Levitt e retinut, dar il prinde asta, Ellen Page dovedeste ca s-a maturizat de cand a nascut (aviz cunoscatorilor), mai putin cunoscutul Tom Hardy smulge multe zambete, iar Ken Watanabe emana o charisma pe care nu i-am mai vazut-o de la The Last Samurai incoace.

Vazand acest film am inteles un lucru. Perfectiunea nu exista in sens absolut, ci este doar un reper raportat la un nivel de asteptari. Daca e sa socotesc de la al meu, Inception e perfect.

Blog la WordPress.com.