Thriller pe sistem turbo

Filme cu evrei in Al Doilea Razboi Mondial s-au mai vazut cu duiumul. Ce ar putea avea diferit unul facut in Olanda? mi-am zis eu, ispitit fiind si de nota mare pe care Black Book (Zwartboek in original) o are pe IMDB.

Pelicula incepe cu un aer familiar: o tanara evreica, fosta cantareata, incearca sa scape din Olanda ocupata, impreuna cu familia, dar cade intr-o capcana intinsa de nazisti, din care numai ea supravietuieste. Ca sa-si gaseasca un rost in viata facuta ferfenita, accepta sa colaborareze cu miscarea de rezistenta din aceasta tara si isi asuma periculoasa sarcina de a se infiltra in cartierul general al nemtilor, bizuindu-se pe atractia pe care o exercita asupra comandantului.

Pana in acest stadiu, toate decurgeau normal din punct de vedere al logicii cinematografice cunoscute mie, iar singurul aspect pe care n-am putut sa nu il sesizez, dar care nu mi-a displacut, a fost ca actiunea curgea rapid, fara timpi morti, regia era condusa sigur, iar interpretarile erau la fix, lipsite de orice farama de patetism.

Nedumerirea mi-a sporit cand am constatat ca, la nici un sfert din film, eroina era instalata bine mersi in sediul nemtilor si in patul comandantului, in care ajunsese fara prea multe fasoane, exact opusul a ce se intampla in Lust, caution, iar, dupa socoteala mea, ramanea cam mult timp pentru inevitabilul punct culminant in care protagonista sa treaca prin primejdie de moarte si, eventual, sa scape ca prin urechile acului.

Ce a urmat mi-a zdruncinat zdravan convingerea ca am vazut ca tot ce putea vedea in materie de cinematografie pe lumea asta. Rasturnarile de situatie s-au tinut lant in asa hal, incat perceptia mi s-a clatinat asemeni unui betiv, de pe un picior (film bun) pe celalalt (film absurd), pentru ca, dupa ce m-am acomodat cu vertijul provocat de virajele bruste ale actiunii, sa se stabilizeze intr-un ciudat echilibru (film original).

Per ansamblu, impresia despre Black Book mi-a adus aminte de o povestioara despre marele cineast roman Ion Popescu-Gopo. In tinerete, prietenii ii desenau doua puncte pe hartie si il provocau sa deseneze o femeie dezbracata pornind de la ele, mentionandu-i si ce parti ale corpului sa reprezinte acele puncte; Gopo n-a dat gres niciodata.

Tot asa cred ca acest film este un pariu al olandezilor cu omologii lor americani. Acestia incep prin a cere o osatura narativa precum cea pe care am rezumat-o la inceput; olandezii se conformeaza.

Americanii cer tensiune; olandezii le-o livreaza.

Americanii cer idila imposibila; olandezii executa fara sa cracneasca.

Americanii cer rezolvari inteligente la scenele pline de dramatism; olandezii le gasesc cu o usurinta suprinzatoare.

Americanii se cam oftica si le cer nuditate hodoronc-tronc; olandezii surad si le-o arata, ba mai adauga si una masculina in toata splendoarea ei, ca bonus.

Americanii se infurie de-a binelea si cer rasturnari masive de situatie; olandezii le introduc in scenariu cu senitatate si, culmea, avand acoperire logica.

Americanii scrasnesc din dinti, se chinuie sa ii incuie pe olandezi, asa ca, in mijlocul ororilor, cer umor; olandezii il injecteaza pe nesimtite (scena cu erectia este FANTASTICA).

Americanii ajung in pragul caderii nervoase si cer ambiguitate morala; la cate au avut de bifat, olandezii considera asta o bagatela.

Sfarsiti, americanii mai au puterea sa murmure: Ati castigat, recunoastem ca puteti face intr-un singur film ce noi am facut in zece.