Cum l-au ars pe Osama

AVERTISMENT: Cele ce urmeaza, desi contin cuvinte cu sens altminteri peiorativ, sunt laude la adresa regizoarei Kathryn Bigelow.

Ecran intunecat si apeluri disperate din interiorul turnurilor gemene la fatidica data de 11.09.2001. Operatori de urgente neputinciosi in a linisti pe sarmanii prinsi in constructiile pe cale sa se darmane. Liniste timp de cateva secunde.

In segmentul de film urmator, un cetatean cu trasaturi de arab e supus la torturi sistematice de catre agenti CIA.

Reactia privitorului: in cel mai fericit caz, constientizezi ca razboiul modern nu mai are buni si rai, ci rai si foarte rai; in cel mai nefericit, iti scapa un „tu-le muma-n c*r, bine le face” deloc onorabil.

Asta e cinematograful: imagini, sunete, taceri si strigate, pauze si debite verbale, care, ingemanate, te manipuleaza si iti smulg reactii de care nu te credeai in stare.

Kathryn Bigelow reuseste fix asta si apoi exploateaza acest interes stropit cu revolta si te tine mai bine de doua ore lipit cu prenandez de o poveste mai fragmentata si mai putin amuzanta decat cea din Argo, dar la fel de tensionata si cu unele trasaturi care o transforma intr-o realizare unica.

Cum spuneam, pentru ca de la marsavele atentate pana la momentul cand americanii l-au ars pe Osama s-au scurs zece ani, actiunea din Zero Dark Thirty face frecvente salturi in timp, dar asta nu supara, pentru ca, pana spre final, o regasim drept liant pe Jessica Chastain. Unii zic ca interpretarea ei n-are nicio noima, altii dimpotriva. Eu ma regasesc in aceasta a doua categorie, pentru ca, datorita aceleiasi exigente de contructie a naratiunii pe care am mentionat-o mai sus, am lasat la o parte orice pretentie de evolutie organica a personajului.

Protagonista e o persoana preocupata excesiv de cariera si, ca urmare, cu o viata personala redusa, cu o personalitate un pic labila si cu o incapatanare debordanta. Nu sunt lucruri care transpar pur si simplu, le asamblezi, la fel cum ea asambleaza detalii si face deductii pentru a da de urma lui bin Laden. Nu e nimic grandios in prestatia ei, dar e o umanitate ciuntita si refacuta cu o suprinzatoare sub-interpretare (si cand te gandesti ca Jessica Chastain e pitzipoanca adorabila din The Help!), care o face favorita la Oscar, mai ales ca, nu stiu cum de s-a intamplat, Meryl Streep nu e printre nominalizate.

Ultima bucata a filmului nu o mai are in prim plan pe CIA-ista cea perseverenta, ci pe regizoare, care demonstreaza inca o data dupa ce ne-a spart cu The Hurt Locker ca diferentele intre sexe s-au estompat chiar si in domeniile cele mai privilegiat masculine. Scena interventiei trupelor speciale asupra ascunzatorii lui Bin Laden este realista si filmica deopotriva, nu pompeaza adrenalina, dar inoculeaza masiv un hormon pe care o sa-l numim suspansocitina, asta (Nota bene!) in conditiile in care ii stiam deznodamantul. Care a avut si are si valoare de simbol: pot trece zeci de ani, dar infamia nu ramane nepedepsita.

Zero Dark Thirty n-are lirismul si prestanta sa reediteze performanta lui The Hurt Locker, dar e acolo sus, printre cele mai bune filme din 2012.

P.S. Pe principiul cine se scuza se acuza, oficialii americanii au sarit ca arsi cand au vazut scenele de tortura (excelent jucate de Jason Clarke si Reda Kateb), la fel cum au facut-o omologii lor din perioada Razboiului Rece cand au vazut interiorul bombardierului imaginat de Kubrick in Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb.