Caiet de insemnari

Aprilie 11, 2013

Orfeu era pe Moarte si Moartea mai voia

orphee

Mi-a placut foarte mult Orphée, dar tot nu mi-am putut reprima pornirea catre bancul din titlu, pentru simplu motiv ca pelicula artistului polivalent Jean Cocteau nu mi-a inspirat acea adoratie care o insoteste de obicei.

Genericul de inceput ar putea singur sa constituie un argument pentru vizionare, prin maiestria liniilor care compun nume si figuri omenesti, ca si scurta introducere in mitul lui Orfeu (indispensabila, ca doar n-o fi avut toate lumea pe Alexandru Mitru in casa in perioada copchilariei) care puncteaza un mare adevar: legendele au avantajul ca pot fi folosite oricand si oriunde si tot isi pastreaza aura de semnificatii si mister.

Orphée  este o poveste despre un triunghi amoros compus din poetul Orfeu (Jean Marais), sotia iubitoare, dar retrasa Eurydce (Marie Déa) si Moartea (Maria Casares). Da, Moartea, care, in viziunea lui Cocteau este o fiinta frumoasa, dominatoare si, cel mai socant, capabila de iubire. Acest triunghi se complica la un moment dat prin aparitia unui sofer pe care l-am asociat simbolic lui Hermes, iar patrulaterul astfel rezultat devine o proportie in care mezii si extremii penduleaza intre sovaiala si convingere, intre lumea reala si cea de dincolo (coborarea in Infern este inevitabila in cadrul acestui mit). Mai avem si un grup de feministe denumite bacante, care il detesta pe Orfeu, asa ca toate elementele arhicunoscute sunt acolo.

orphee2

Cocteau se joaca mult cu ele, dar nu strica mitul, doar il invalmaseste si ii adauga noi valente, pastrandu-l inteligibil. Om destept, a inteles ca povestea artistului care se duce pana jos de tot, ca sa isi salveze iubita, e un bun al umanitatii intregi si nu e indicat sa ii aduci atingere in esenta. Apreciind asta pe parcursul filmului, am fost surprins mai degraba negativ de conventionalitatea finalului. Dar, asa cum am invatat cu alte ocazii, nu eu hotarasc cum trebuie sa se incheie o naratiune, ci autorul ei si trebuie sa respect asta.

Efectele speciale, de care are nevoie Orphée pentru a reda transmutarile de pe un taram spre altul, par oarecum stangace in executie (filmul e totusi facut in 1950), dar sunt superbe in conceptie. Utilizarea oglindei mi-a placut in mod deosebit, poate pentru ca acest obiect vine din oficiu incarcat cu semnificatii si puteri transcedentale. De asemenea, m-a atras si aspectul dezolant-poetic al Infernului si miscarea celor care il populeaza.

Beneficiind de o lentoare cinematografica specific frantuzeasca, Orphée iti acorda timp sa ii admiri protagonistii. Jean Marais nu mi-era necunoscut, dar l-am descoperit mai bine pe cel care, acum o jumatate de veac, se batea cu Paul Newman pentru inimile damelor si demoazelelor de pretutindeni. Barbat bine, actor excelent, combinatie fatala. Maria Casares in rolul Mortii ii cam fura lui Jean Marais scenele printr-o glacialitate care evolueaza suprinzator, dar credibil, spre afectiune. Nu va asteptati insa la pasiuni fulminante gen The Notebook (bleah), aici totul este redus la minimul necesar, fara a ajunge la deshidratarea interpretativa despre care vorbeam in Un condamné à mort s’est échappé ou Le vent souffle où il veut (na, ca am trait sa mai scriu o data titlul asta).

Orphée nu poate fi un obiect de cult, dar este, fara doar si poate, un obiect de arta, care merita admirat si pastrat cu grija.

orphee3

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: