Sa privim pictura! (XXXIII)

Nasterea Venerei

Venus din Urbino

Luate separat, Nasterea Venerei de Botticelli si Venus din Urbino de Tizian sunt doua tablouri extraordinare. Impreuna, provoaca un superb joc al asemanarilor si diferentelor.

Ambele o infatiseaza pe zeita dragostei, numai ca pictura lui Botticelli o plaseaza intr-un cadru mitologic (o zeitate a vantului, poate Zefirul, o impinge usor spre taramul oamenilor, asa cum dragostea ii impinge usor pe unii spre pierzanie), pe cand cea a lui Tizian are un aer foarte lumesc (in planul secund sunt niste servitoare care scotocesc intr-un cufar).

Daca din punct de vedere al compozitiei lucrarea lui Tizian este mai realista si detaliile ajung la un nivel mult mai inalt (priviti numai cutele cearceafului sau ale draperiei verzi), cea a lui Botticelli are un colorit care pe mine m-a captivat mai mult prin modul cum pana si culorile indeobste denumite reci contribuie la luminozitatea tabloului si, implicit, la potentarea aerului alegoric al scenei.

Elementul care a asociat in mintea mea cele doua tablouri este gestul delicat cu care ipostazele Afroditei isi ascund comoara cea mai de pret. Insa acest gest capata conotatii diferite la fiecare.

Venera lui Botticelli este mai plina de pudoare, iar privirea ei, absenta. Este o fiinta nepamanteana, inaccesibila, un simbol al frumusetii abstracte.

Venus a lui Tizian, in schimb, este o femeie in carne (si ce carne reuseste maestrul venetian sa redea!) si oase. Mana ii atarna relaxata, privirea ii este usor provocatoare, atitudinea cocheta, iar frumusetea este aceea menita sa infierbante sangele barbatilor. Figura ei parca spune: Ma vrei? O sa ai de munca!

Sa nu indrazniti sa ma intrebati care dintre cele doua picturi imi place mai mult!

DJ Iulius adora simplitatea

Doi oameni care se tin in brate, el este pe marginea disperarii, ea il incurajeaza.

Doua voci unice, o idee simpla, un mesaj de care avem nevoie.

Tragi aer in piept, il elimini usor si iti spui: Viata, cel mai frumos dar pe care l-as putea primi!

Numele ghepardului

Numele trandafirului de Umberto Eco, pe langa faptul ca e o carte excelenta, are meritul de a fi dezvaluit o reteta pe care o poate prelua oricine: studiezi mai consistent o bucata de istorie, aplici o structura narativa de roman de suspans si cam asta e. Cum iese, asta depinde de acel ceva numit talent scriitoricesc al fiecaruia.

Lui Arturo Perez-Reverte i-a iesit la un nivel multumitor. Avand destule pagini, Conspiratia din Sevilla, dupa un inceput in forta, cu un hacker care patrunde in calculatorul Papei si lasa un mesaj despre pataniile necurate legate de o biserica din Sevilla si introducerea in scena a agentului secret al Vaticanului care e trimis la fata locului,  nu scade spre punctul critic al plictiselii, desi o lasa mai moale cu ritmul actiunii.

Pe langa similaritatile inevitabile cu romanul lui Eco si niste tuse despre crepusculul lumii de vita nobila, gen Ghepardul, am remarcat ca personajele cartii sunt creionate de parca scriitorul ar fi avut in minte nu numai ca va fi ecranizata, dar si ca ar sti cine  pe cine va juca. Ca sa va dati seama:

- agentul secret al Vaticanului, un tip aratos, grizonat si rece – George Clooney, desi in roman e descris ca fiind inalt.

- preotul de la biserica in cauza, un batran ursuz, necioplit, dar onest in badarania lui si dedicat muncii sale de indrumator spiritual – Dustin Hoffman, cuifulit si nespalat.

- un bancher din partea locului, bine facut, inteligent si gelos nevoie mare pe nevasta-sa, care l-a parasit pentru ca el a pus gand rau bisericii – Javier Bardem, pentru ca ar vorbi impecabil engleza cu accent spaniol.

- omul care rezolva treburile murdare ale celui de sus, adica un tip ipocrit, chel si nu extraordinar de inteligent – Stanley Tucci, cu o resuscitare a extraordinarul sau Muerte.

- un batran afurisit, inalt si slab, care stie tot ce umbla prin oras si e un fel de sef al bancherului de mai sus – Ian Mckellen cu putin machiaj, ca sa ii faca nasul mai coroiat.

- nevasta bancherului, tipul de frumusete latino, bruneta si focoasa, un pic labila si care stie sa ii invarta pe barbati pe degete – Monica Bellucci, pentru ca, la cum arata, poate duce pe oricine in pacat; evident ca interactioneaza masiv cu agentul Vaticanului, iar intrebarea pe care o are oricine in minte nu e daca, ci doar cand.

- trei personaje rocambolesti, pe care nu ma apuc sa vi le descriu din economie de spatiu, pe care le subcontracteaza omul bancherului, ca sa rezolve unele chestiuni dincolo de limitele legale – in rolurile astea o sa fie niste actori din partea locului, populari prin Spania, ca sa atraga un segment consistent din acest public tinta.

- un cardinal care apare doar la inceputul romanului, un fel de inchizitor uscativ care i-ar arde pe toti pe rug, in frunte cu agentul Vaticanului si cu superiorul lui – nu l-as fi amintit, dar mi s-a parut ca Marcel Iures ar merge de minune.

Cartea lui Arturo Perez-Reverte mai are meritul ca face o reclama foarte buna Sevillei, iar dragostea autorului pentru acest oras e acel ceva care insufleteste romanul si il elibereaza oarecum de umbra ilustrului sau predecesor.

Stii de ce si pe cine votezi?

Pe langa multe altele, Twitter-ul, un program pe care incep sa il indragesc din ce in ce mai mult, mi-a adus in fata un site numai bun in perioada asta carnavalesc-electorala: Busola politica.

Contine un test foarte interesant cu intrebari din domenii vitale in care fiecare om, dar si viitorul presedinte, trebuie sa se pronunte: economie, probleme sociale sau politica externa. La finalul testului, veti vedea cu care dintre candidatii relevanti va identificati cel mai mult. Inutil sa mai spun ca, in cazul meu si al catorva apropiati, optiunile virtuale si cele reale nu s-au potrivit deloc.

Test eronat? Dimpotriva, intrebarile sunt serioase, iar mie mi-au demonstrat ca noi, alegatorii, ne lasam in voia hormonilor de simpatie si antipatie si mai putin judecam potrivit sistemului nostru de valori (asta sperand ca exista macar la unii dintre noi).

Dar lucrurile incep sa se schimbe. Doua dovezi: 1. acest test, care este o frantura dintr-o miscare de educare a celor cu drept de vot; 2. nu va exista nicio dezbatere televizata pana in turul II, pentru ca, banuiesc eu, prezidentiabilii sunt constienti ca nu le mai merge cu gogosile de pana acum.

Semne bune politica are.

Un film la locul lui

Cinematografia e un domeniu in care se fac experimente care mai de care. Unele reusesc, altele dau gres lamentabil. Un film standard, care sa n-aiba nimic inovativ, dar care sa te intretina, e surprinzator de greu de gasit in ziua de astazi.

State of Play este o astfel de dovada de maturitate. E de si cu oameni care au mai facut filme, sunt profesionisti si stiu cum sta treaba. Secretara unui politician (Ben Affleck) implicat in analiza afacerilor cu armament si mercenariat este omorata, iar indureratul congresman apeleaza la un amic, jurnalist de investigatie (Russel Crowe), cu care a avut de impartit si bune si rele. Alte doua crime sunt in peisaj, itele se complica, ziaristului i se alatura o colega, infipta si ambitioasa (Rachel MacAdams), si are de infruntat conspiratii si exigentele editoriale ale publicatiei unde lucreaza.

Dintre interpreti, Russel Crowe iese cel mai mult in evidenta; supraponderal, de te miri cum de-a putut fi Maximus in Gladiator, a facut ce ar face orice om cu scaun la cap – a scos de la naftalina rolul bunicel de investigator dezordonat in viata personala, dar energic, perseverent si etic din American Gangster, l-a periat, i-a mai cusut o grimasa pe ici, pe colo si si-a facut treaba cu el. Restul distributiei, cu o exceptie, tine pasul.

Acea exceptie este Helen Mirren si rolul ei de redactorita-sefa onesta, dar sub presiuni din diverse parti, care, ba il iubeste, ba il besteleste pe Russel Crowe. Numai ca oscarizata din The Queen e prea doamna si are un accent prea britanic, ca sa fie credibila cand il da in mortii lui pe reporterul cel smecher.

Nu stiu daca regizorul Kevin Mcdonald are studii de arta cinematografica; daca da, sigur a stat in prima banca, si-a luat notite constiincios si a facut lucrarile de seminar la cursuri precum Tehnici narative in specia thriller-ului, Introducere in suspans, Coerenta binomului montaj-scenariu sau Dozarea optima a rasturnarilor de situatie.

Egon Schiele reincarnat

Egon Schiele (1890 – 1918) a fost un pictor austriac care, cat a trait, a facut din revolta telul sau suprem. Scurta sa viata este cuprinsa intre disparitiile a doi mari artisti: 1890 – anul mortii lui Van Gogh si 1918 – anul mortii lui Gustav Klimt. Poate ca acest aranjament cosmic i-a influentat personalitatea sau poate ca nu a fost decat un suflet chinuit.

Oricum ar fi, viziunea sa asupra omului este una deopotriva fascinanta si tulburatoare. Formele unduioase si mladioase ale musculaturii renascentiste, pudoarea clasicismului, imbujorarea impecabila a romantismului sunt ignorate fara remuscare. Cum sa mai distingi sufletul unui om, daca intre tine si el se interpune o carcasa care il sufoca?

De aceea, trupurile pictate de el sunt descarnate si lipsite de ceea ce am fost conditionati sa numim frumusete.

Privind fotografiile lui Bryon Paul McCartney am simtit ca Egon Schiele s-a reincarnat in persoana artistului american. Dincolo de asemanarile fizice dintre trupurile pe care le-au infatisat amandoi, si cel care este contemporan cu noi pare a se fi calauzit dupa vorbele celui care a trait acum un secol: Intr-o opera erotica exista totodata si o farama de sacru.

Zbaterea artistei de la Cirque du Soleil, pe care fotograful o iubeste in fiecare ipostaza a sa, e semn ca Nirvana e inca departe, dar macar stim ca sabloanele nu ne-au supus cu totul.

Nu exista arta moderna, exista numai arta – si aceasta este vesnica. (Egon Schiele)

Cand un barbat iubeste o femeie

Cand un barbat iubeste o femeie e in stare de orice pentru ea. Ca de pilda sa o faca actrita, sa ii finanteze un film, sa ii scrie scenariul si sa il regizeze.

Asa a facut Bobby Paunescu pentru Monica Deeeeeean Birladeanu. Dupa ce am vazut Francesca, aproape ca m-am infiorat de cat o iubeste, astfel incat sa o priveasca din spatele camerei in atatea ipostaze: Monica mergand pe strada intr-o fustita vaporoasa, fara sutien; Monica smiorcaindu-se; Monica mancand gem langa o farfurie cu apetisante bucati de salam de biscuiti; Monica stand in poala unui batran libidinos si spunandu-i o poezie, ca sa faca rost de 1000 de Euro; Monica mancand un sandvis; Monica aratandu-si cea mai expresiva parte a corpului – fundul – in plan departat, in penumbra.

Iubirea lui Bobby Paunescu nu s-a oprit insa aici. Oricine interactioneaza pe ecran cu Monica n-are voie sa ia prim planul. In scena cand tatal ei se enerveaza asa cum s-ar enerva oricine auzind ca odrasla vrea sa plece aiurea, mai ca n-o face proasta, dar se abtine, pentru ca, din spatele camerei, Bobby vegheaza ca nicio ofensa sa nu ii fie adusa stapanei inimii sale. Mama sa, interpretata de Luminita Gheorghiu, o actrita care s-a ridicat la inaltimea lui Victor Rebengiuc in Morometii, se cenzureaza, ca nu cumva sa abata atentia de la cine trebuie. Interlopul care se da la Monica pastreaza niste limite fata de ea; nu e cazul insa si cand vine vorba de a-l agresa pe iubitul de pe ecran (care plateste scump acest privilegiu) al Monicai – atunci are dezlegare la toate exprimarile speciei sociale pe care o intruchipeaza si o face excelent (e singurul personaj care mi-a placut cat de cat).

Despre abilitatile actoricesti ale Monicai Deeeeeeean Birladeanu nu am decat doua obiectii: are o voce prea stridenta si niste ochi prea inexpresivi. In rest, e impecabila.

Asa ca, mai barbatilor care sunteti, ca sa aveti o femeie ca Monica, e nevoie sa procedati ca Bobby Paunescu. Eventual sa fiti chiar el.

Cate ceva despre femei

Intamplarea sau o aranjare mai fengshuie a astrelor a facut sa citesc una dupa alta doua carti de facturi diferite, dar tratand aceeasi chestiune: eternul mister feminin, asa cum o caracteriza doamna mea profesoara de limba si literatura romana pe Otileea din romanul purtand aproximativ acelasi nume.

Creierul femeii de Louann Brizendine e o carte stiintifica si accesibila. Si, surprinzator, este si utila, in ciuda parerii incetatenite ca bestseller-ul Ce stiu barbatii despre femei este exponentul supremei cunoasteri in acest domeniu. Hormonii, tipurile si actiunea lor in diverse faze ale vietii femeii sunt obiectul acestui studiu, cu exemple relevante, iar eu nu am incotro decat sa admit ca am aflat cate ceva despre femei si nu mai sunt asa inversunat impotriva lor. Iar garantia soliditatii faptelor prezentate este ca autorul este ea insasi o femeie.

Romanul Agentia de detective nr. 1, de Alexander McCall Smith (un englez sadea, nascut insa in Africa) a venit taman la fix dupa o consistenta portie de fapte stiintifice. Recunosc, avand in vedere ca stiu ca moneda nationala a Botswanei, unde se petrece actiunea, este un cuvant uzat pana la satietate in limba romana, care incepe cu pu- si se termina cu -la, am fost ispitit sa cred ca voi avea prilejul sa fac asociatii porcoase si sa ma amuz pe cinste.

Socoteala din gand nu se potriveste insa cu cea din carte. O femeie africana, dupa un mariaj esuat lamentabil si dupa moartea scumpului ei tata, isi deschide prima agentie de detectivi particulari din orasul ei. In viata interioara a lui Mma Ramotswe gasim multe: spiritul unei natii, lungul drum spre al sufletului unei femei catre regenerarea puterii de a iubi si mintea unui detectiv care foloseste cu randament maxim bunul simt. N-are parte de cazuri spectaculoase (demascarea unui sot adulter, comportamentul ciudat al unui doctor, urmarirea unei adolescente cu porniri rebele), dar eu nu m-am plictisit niciun moment, ba chiar mi-au intrat cateva chestii in cap.

Dintre ele, cel mai important mi s-a parut a fi acesta: aveti incredere in mintea unei femei care nu este indragostita!

DJ Iulius aime la France!

Ocean’s 12 a fost pentru mine o dezamagire (pe vremea aia n-aveam idee cat de naspa o sa fie Ocean’s 13), dar ceva ce mi-a ramas in minte a fost scena cand Vicent Cassel trece printre niste lasere pe sunetul unei melodii captivante prin ritm.

Cassel, care m-a agasat infiorator in Eastern Promises are meritul de a fi cerut in mod expres ca melodia The a la Menthe, a celor de la La Caution sa fie introdusa in film si asa acesti hip-hoaperi francezi, care aduc a C.I.A.-ul nostru bastinas, au ajuns celebri.

Au un aer proaspat, asa ca, in afara de melodia consacrata, va mai ofer una, care mi-a atras atentia pentru ca se aude bine si are un videoclip care mi-a adus aminte de cele ale lui Peter Gabriel.

Vive la France!

Sa privim pictura! (XXXII)

Seceratorii

Gustul pentru experiente cat mai variate al autorului acestor randuri l-a dus in ipostaza de a lua parte la o campanie de treierat, printre tractoristi, conducatori de combine si alte soiuri de muncitori agricoli.

Pe langa multe altele, am gustat placerea de nedescris de a lua o masa la camp si am fost martorul urmatoarei scene, pe care o reproduc aproximativ si, evident, inflorit:

Trece un nene cu o bicicleta si se abate si pe la noi.

- Sanatate, ce faceti?

- Sa traiesti, nea Cutare, vino si mata si stai aci cu noi.

- Nu pot, fata mea (expresie universal valabila in zonele rurale ale Doljului – n.n), ca ma duc si io sa-mi treier tarlaua.

- Hai, nea Cutare, ca n-apune soarele chiar acuma.

- As sta, ma copii, da’ tre’ sa termin si io munca, sa ma apuc de tuica peste doua saptamani.

- Nea Cutare, hai sa-ti dam sa-mbuci o bucata mare de branza si o ceapa, doua.

- Bine, ma, hai ca stau, da’ nu mult.

Inutil sa mai spun ca nenea Cutare a stat ore bune cu noi, iar cand a plecat, apropiindu-se scapatatul, si-a zis ca e mai indicat sa se duca acasa, sa se odihneasca.

Pictura lui Peter Bruegel cel Batran, desi vine din Evul Mediu flamand, imi inspira acelasi aer lejer al omului care stie ca are ceva de facut, dar si ca nu i-au intrat zilele in sac.

De-asta imi si place acest artist: ca a privit lumea cu o ingaduinta batraneasca, a omului care a trecut prin viata si cunoaste toate cotloanele sufletului uman, indeosebi cel rural.