Viata si povesti

Imi place foarte mult istoria si cunosc multi oameni de bine, inteligenti si culti, carora nu le place. Motivul: exista variatii, dar cele mai multe merg pe linie psihoterapeutica pana la profu’ din generala, un individ de moda veche, care dicta lectii interminabile si avea pretentii ca liste intregi de date sa fie memorate intocmai.

Am avut si n-am avut parte de asa ceva de-a lungul traseului meu scolar, dar pasiunea mea pentru istorie a fost caracterizata tot timpul de autonomie; bestiala mea mama explica unei cunostinte cum a inceput totul: i-am pus Romanii supt Mihai Voievod Viteazul in brate in clasa a IV-a si aia a fost.

Cand mi s-au mai dezvoltat capacitatile reflective, am stat si m-am gandit de ce imi place istoria, totusi. Am oferit o explicatie cand am descris tabloul Tres de Mayo de Goya. De curand, am gasit inca una foarte bine formulata de Marguerite Yourcenar:

Cand pomenim de dragostea pentru trecut, trebuie sa luam seama ca, in fapt, e vorba de dragostea de viata; viata apartine mai mult trecutului decat prezentului. Prezentul e intotdeauna un moment prea scurt, chiar cand plenitudinea lui face sa ni se para etern. Cand iubesti viata, iubesti trecutul fiindca acesta este prezentul asa cum a supravietuit el in amintirile oamenilor. Ceea ce nu inseamna ca trecutul ar fi o varsta de aur: ca si prezentul, el este deopotriva neindurator, superb sau brutal ori pur si simplu oarecare.

(Marguerite  Yourcenar, Les eyex ouverts)

Ca urmare, nu e de mirare ca o carte precum The Time Traveller’s Guide to Medieval England de Ian Mortimer a fost un fel de delicatesa pentru mine, un fel de trufa greu de dezgropat din pamant.

Laudele de pe cele doua coperte sunt un pic exagerate, dar, peste 100 de ani, vor constitui o marturie interesanta despre  cum oamenii de pe la 2000 incolo credeau ca hiperbola e ingredientul esential in procesul de vanzare. Lucrarea lui Mortimer e de istorie, nici cea mai buna, nici cea mai slaba, si vizeaza un interval temporal anume: secolul al XIV-lea in Anglia.

Meritul principal al autorului e rabdarea cu care ia fiecare aspect al existentei umane (mancare, locuinte, imbracaminte, activitati) si il descrie in amanunt, intr-un mod dens si la care un documentar de pe Discovery nu s-ar preta niciodata. E nevoie de rabdare si din partea cititorului – abudenta in descrieri nu faciliteaza o lectura rapida, dar Mortimer o mai condimenteaza pe ici pe colo cu observatii hazlii foarte contemporane.

Cui i-ar placea deci The Time Traveller’s Guide to Medieval England? Daca va place sa ascultati istorisiri spuse de altii, daca va place sa stati pe o banca si sa luati aminte la ce se intampla in jur, atunci va va placea si aceasta carte.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca am vizitat o alta era a manifestarii umane.

Schimbare de lider

Sunt incet in stabilirea de ierarhii si foarte incet in a le schimba. Asa ca, daca ma hotarasc sa dau vreunui film titulatura de “Cel mai…” in vreun gen, asta inseamna ca am cumpanit destul si ca va curge multa apa pe Jiu pana sa afirm altceva.

Spuneam undeva pe acest blog ca In the Mood for Love de Wong Kar Wai mi se pare cel mai bun film de dragoste facut vreodata. Am avut aceasta parere multi ani si iata ca a venit momentul sa lase aceasta distinctie altuia: My Sassy Girl (Nota Bene: nu e vorba de remake-ul hollywoodian, ci de filmul original coreean, Yeopgijeogin geunyeo, pe care, din motive lesne de inteles, l-am prezentat in engleza).

In oricare univers paralel, My Sassy Girl ar fi un film absurd si alambicat, dar in acesta, tot amalgamul de comicarii si scene induiosatoare functioneaza perfect. Protagonistul este un tinerel de-abia iesit din adolescenta, fara aspiratii prea mari, fara prea multa manifestare de testosteron, care isi duce viata fara a avea prea mult habar ce va face in privinta ei. Stand si asteptand metroul, observa ca o tanara, evident turmentata, sta sa cada de pe buza peronului exact pe sine. O prinde in ultimul moment si, desi instinctul de comoditate ii spune s-o lase pe o banca si sa-si vada de drum, inima buna il indemna sa ii poarte de grija pana isi va reveni.

De la aceasta decizie plina de simtire va decurge o relatie cu o dinamica emotionanta si amuzanta, cu patanii care mai de care mai neprevazute, toate intr-o cheie exagerata, dar niciodata obositoare. Actorii (Tae Hyun Cha – asta e el, ca sa fie clar – si Gianna Jun) sunt tineri si frumosi si umplu ecranul cu vitalitatea si expresivitatea lor. Iar in jur totul e viu colorat, de parca Renoir insusi s-ar fi jucat cu aparatul de filmat. Cat despre muzica, My Sassy Girl penduleaza inspirat intre melodii locale si arii universale, astfel incat o poveste din Coreea e perfect inteligibila chiar si pe aceasta gura de rai care este Romanica.

Poate ca toate acestea n-ar fi fost suficiente sa detroneze In the Mood for Love, daca nu s-ar fi intamplat si ceva ce nu e magulitor pentru mine, dar de laudat in privinta filmului: gratie bagajului emotional pe care il acumulasem si a unor montaje mestesugite, am fost pacalit de 2 (DOUA!) ori de acelasi tip de truc filmic in decurs de numai cateva minute.

Nu am suferit foarte din cauza asta, pentru ca mi-am dat seama ca acele doua momente de vulnerabilitate au fost semn ca nu mai vedem My Sassy Girl cu mintea, ci cu sufletul.

Numai un lider te poate conduce intr-acolo.

Financial Crash (2)

Revin cu partea a doua a recenziei despre Capital de John Lanchaster. Despre subiectul cartii nu o sa mai insist, aveti in prima parte destule detalii; acum o sa ma concentrez aspra unor aspecte care s-au pastrat cat e ea de lunga si de lata si asupra unora despre care perceptia mea a evoluat.

Autorul nu-si pierde suflul scriitoricesc si tine naratiunea la acelasi nivel, iar personajele pe care le-am vazut conturate in prima parte isi continua evolutia natural. Ca veni vorba de personaje, mi s-a schimbat impresia ca unele sunt principale, iar altele secundare, asta datorita ponderii pe care o au in povestire.

Prietena unui tip, care pana atunci nu aparuse decat in legatura cu acesta, are capitolul ei separat si foarte patrunzator din punct de vedere psihologic; colega unui judecator care urmeaza sa decida in privinta altui personaj apare si ea sub lupa omniscienta a scriitorului. Dintr-o tabla de sah, cu piese cu grade diferite de importanta, Capital s-a transformat intr-una de go, un mozaic de personalitati, care actioneaza fiecare cum crede de cuviinta, dar care, impreuna, formeaza configuratii care pot varia de la haotice la foarte structurate.

Criza financiara pe care o plasam drept motor al actiunii s-a vadit a nu fi esentiala. Ce-i drept, pe cei angrenati in jonglerii cu banii virtuali sau care se dedau la shoppinguri feroce ii loveste in plex, dar nu si pe cei care fac treaba cu mana sau trudesc personal, in general. Poate ca aici e un dram de morala intr-o carte care, altminteri, nu arata nimic si pe nimeni cu degetul, o morala pentru care John Lanchester isi acorda peste 500 de pagini pentru a o construi in tihna.

Cat despre hartuirea unor personaje cu ilustrate si DVD-uri pe care scrie “We want what you have”, aceasta se dezvaluie si se solutioneaza in spiritul cartii: uman, inteligent, fara nimic senzationalist. O alegere fireasca – o conspiratie oculta ar fi fost cea mai mare nuca in perete intr-un roman atat de bun.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru arome contemporane intr-o tratatie clasica.

Sa privim pictura! (LXIX)

Golconde

Ca tot vorbeam de suprarealism in articolul precedent, mi-am adus aminte de Rene Magritte si omul sau cu melon.

Acest personaj apare in multe dintre picturile sale si, pretutindeni, emana o unda de mister, neliniste si clasa. Adica, daca e sa mi se faca inima cat un purice, sa mi se faca din motive stilate.

Aparitia singulara (uneori in tandem) a omului cu melon are acest efect; in Golconde, insa, mi se pare ca umorul e stapan. Fiind vorba de suprarealism, semnificatia pe care a avut-o Magritte in minte e mai putin importanta decat semnificatia pe care i-o conferim noi acum.

Eu, unul, n-am putut sa nu mi-aduc aminte de un hit muzical meteoric de acum cateva decenii, in care doua negrese (pardon, afro-americane) cel putin rubiconde cantau de mama focului si cu o bucurie induiosatoare: It’s raining men, Aleluiah!

Daca e s-o dam intr-un registru mai serios, cladirea de pe fundal poate reprezenta viata in mediul urban, iar oamenii cu melon multitudinea de dari si facturi pe care citadinii trebuie sa le plateasca. Nu dai banu’ pentru electricitate, vin si ti-o taie; nu-ti platesti impozitele, vin si te inhata; nu-ti achiti intretinerea, vin si pun sechestru.

Nu stiu daca toate astea se aplica in Romania si nici nu sunt sigur ca un om cu melon ar ramane aici mult timp cu el pe cap.

Vedi Palilula e poi muori

Stateam in intunericul salii de cinema de la Patria si priveam Undeva la Palilula, cand, deodata, ce-mi trece prin cap? Nu un glont, ca in banc, ci o idee: ce bine ca s-a inventat suprarealismul! Dai de un film ciudat, dar interesant si nu stii de unde sa-l apuci? Pac, suprarealismul! Vezi imagini tulburatoare, morbide chiar, dar nu te poti sustrage farmecului lor? Pac, suprarealismul! Vezi personaje inimaginabile in lumea reala, dar care pastreaza, totusi, o nevazuta filiatie cu aceasta! Pac, suprarealismul!

Asa mi-am tinut in frau acea emisfera a creierului responsabila cu logica, pe parcursul filmului regizat de Silviu Purcarete. Undeva la Palilula incepe cu unele cadre relativ lungi cu un tip carand ditamai geamantanul prin ninsoare. Vericule, daca si filmul asta ma obliga sa vizionez zece minute cum unul umbla si fumeaza si mananca, precum in Politist, adjectiv sau Eu cand vreau sa fluier, fluier, atunci am tulit-o. Aceasta dezonorabila intentie mi-a fost insa prevenita de intrarea in comunitatea cosmareasca, dar delirant de amuzanta a Palilulei, moment in care au demarat scene care se succed, nu cu repeziciune, dar cu un inedit greu de descris in cuvinte. Vrei fir narativ? Pac, suprarealismul!

Ce am remarcat mai intai a fost calitatea imaginilor, cu care nu s-ar fi sfiit sa se prezinte nici Alfonso Cuaron in zilele lui bune. Clare, inventive, colorate in spiritul filmului (adica sa nu va asteptati la alde Jean Renoir), imaginile sunt ca o limba imaginara de cameleon, care te inhata si te trage in universul Palilulei. Apoi apar personajele, care se intrec in a-ti smulge hohote de ras. Aici eu, craiovean prin nastere si domiciliu, am incercat o placere suplimentara. Pe langa George Mihaita, Aron Dimeny sau Horatiu Malaele, apar Sorin Leoveanu (care e N-E-G-R-U), Ilie Gheorghe, Angel Rababoc sau Valentin Mihali. Frumos, n-am ce zice, dar au mai aparut ei pe marele ecran. Da, dar daca iti spun ca in seara cand am vazut filmul, erau un fel de premiera, asa ca aproape toti acestia se aflau raspanditi in sala unde ma gaseam si eu? Aha, e ceva cand simti ca afli undeva in spatiu si timp cand se petrece ceva remarcabil pentru o urbe atat de oropsita ca a noastra.

La un moment dat, apar si excesele in microcosmosul palilulian, dar, culmea, odata cu ele, se intrezareste si un sens. Jos cu suprarealismul, traiasca simbolismul! Stai cuminte, ca nu e nici chiar asa. Doar simti o paralela intre perioada comunista, cu farmecul si puturosenia ei, si cea post-decembrista, cu asa-zisa ei libertate, cu snobismul si artificialitatea ei. Si, daca n-o fi asa, ce, o sa se supere Silviu Purcarete pe mine? Sau voi? Vorba poezioarei:

Se supara cei prosti de-o gluma buna,

Iar cei inteligenti de una rea.

Cum nu stii despre-a mea ce-o sa se spuna

Tu fii prudent si nu te supara.

Financial Crash (1)

Pentru ca am primit de la prietenii de la libraria online Libris o carte voluminoasa, mi-am zis: ce-ar fi sa fac un experiment, sa imi prezint impresiile cand inca sunt la jumatatea ei, pentru ca apoi sa le descriu si pe cele de la final. Oare perceptia mea va cunoaste variatii? Habar n-am, dar cel putin stiu sigur ca aceasta prima transa a recenziei va fi favorabila.

Probabil ati vazut sau ati auzit de filmul Crash, un oscarizat contestat de multi, dar caruia oricine ii recunoaste macar o calitate: abilitatea cu care scenariul si regia mentin coerenta unei tesaturi inuman de complicate de vieti si povesti care se intretatie si se influenteaza in cele mai neasteptate moduri.

Aceasta este si calitatea romanului Capital de John Lanchester. Pepys Road e o strada ca oricare din Londra, locuita si strabatuta de bastinasi anglo-saxoni de diverse generatii, dar si de straini care locuiesc ilegal, care muncesc cu acte sau care sunt vedete.

Caracteristica stilistica a autorului pe care nu ma sfiesc sa-l ridic in slavi este ca desi, fundamental vorbind, scriitura ii este aceeasi peste tot, variaza suficient incat sa redea sugestiv si drama unei batrane al carei sfarsit e aproape, si zbaterea intre lux si incorsetare a unui sef de banca, si exaltarea unei tanar african ajuns fotbalist la o echipa de top. Iar aceste personaje sunt doar cateva dintre cele pe care Lanchester le urmareste cu precizie, dragoste si umor. Sa nu va mire cuvantul “dragoste”, am o convingere pe care mi-a transmis-o bestiala mea mama ca un scriitor isi iubeste personajele, indiferent cu cate defecte le imbraca si numai iubindu-le, ii pot iesi bine.

Scrisa lejer, dintr-o perspectiva omniscienta, atat de desueta, incat a ajuns un lux care nu le iese multor autori, Capital e foarte actuala in subiectul ei. Desi drame eterne precum moartea, dragostea sau problemele in casnicie sunt fortele care mana personajele in greselile si deciziile lor, undeva, pe fundal, o lume se destrama. E lumea belsugului financiar, care a disparut dintr-o data si a lasat locul incertitudinii si amaraciunii.

Nu stiu inca daca scopul final al cartii este sa redea influentele, mai mult sau mai putin profunde, ale crizei financiare asupra unor diverse categorii socio-economice, ce stiu este ca Lanchester este la curent cu tendintele actuale in materie de gastronomie. De la Jamie Oliver incoace, se pare ca nu exista mancare sa nu aiba macar un dram de condiment exotic.

Autorului Capitalului (capitalisti din toate tarile, calmati-va, nu e vorba de Karl Marx) introduce si el o mirodenie in naratiune. Cei care locuiesc pe strada Pepys primesc periodic carti postale sau DVD-uri cu imagini ale propriilor case si cu textul: We want what you have. Sinistru, nu-i asa? E oare spectrul imigrantilor care ii vor depasi numeric pe indigeni? Sau declansarea unei conspiratii universale oculte menite sa pauperizeze populatia Globului si sa ofere puterea unui grup restrans? Sau un simplu simbol?

Fiind de-abia la pagina 289 din 577, nu stiu, iar curiozitatea imi da ghes sa inchei acest prim articol, ca sa pot citi in continuare.

VA URMA…

Cum am castigat o camera video

M-au vazut cativa prieteni manevrand o camera video si, stiindu-ma zgarcioman si nu foarte pasionat de tehnologie, s-au mirat foarte. Am incercat sa le explic ca am castigat-o cu blogul, dar asta a dus la alte nenumarate si felurite intrebari, asa ca m-am gandit sa consemnez aici, sa ramaie intru vesnicie.

Am participat la un concurs organizat pe Blog Awards de Blogatu si roviniete.ro si, desi am scris din perspectiva unui pieton, adica acela pentru care rovinieta nu e decat prilej de scandal pe la televizor, am reusit sa castig simpatia juriului si, implicit, premiul cel mare pus in joc.

Le multumesc organizatorilor si sper ca ati priceput cu totii de unde a aparut camera video in viata mea, ca daca mai spun povestea asta o data, cred ca o sa inceapa sa degenereze.

Cui i-e frica de Orson Welles?

Filmele lui Orson Welles sunt o provocare pentru intelect, dar un documentar despre falsificatori de arta si despre filosofia contrafacerii cum poate fi? Eu spun ca e neiertator si fascinant.

F from Fake (in franceza Verites et mensonges) arunca provocarea inca din start: Welles se prezinta drept un fel de magician, dar ar putea fi foarte bine un Mefistofel care incurca itele omenirii si se delecteaza prezentandu-le, interactionand cu noi, dar tratandu-ne cu aceeasi condescendenta.

Acest psedo-documentar e imposibil de rezumat: urmareste povestea unui falsificator de arta, un est-european rafinat si mitoman, dar si pe a biografului sau, un tip cel putin la fel de dubios, dar Welles nu ezita sa faca referiri la propria persoana si la cariera sa artistica, apoi introduce o bunoaca sub numele ei adevarat in povestea unor falsuri dupa Picasso, dar deja la acel punct nimic nu mai e sigur si, cu atat mai putin, clar.

Nici gand insa ca toate acestea sa se petreaca linear, pentru ca F from Fake este o continua jonglerie cu imaginile si sunetele, cadrele si vocile, astfel ca un ultra cerebral l-ar cataloga, pe buna dreptate, drept un amalgam fara nicio noima.

Dar nu cerebral trebuie sa va aplecati asupra acestei ultime mari realizari a celei mai tragice figuri a cinematografiei. Aveti nevoie de ceva ce nu e la indemana oricui: sa acceptati ca puteti fi pacalit si ca veti fi pacalit. Usor, veti spune, dar nu e vorba despre acea acceptare superficiala cu care mergem in sala intunecata de cinema. E ceva mai adanc si mai neplacut pentru ca din asta iesim vulnerabili, manipulabili si zdruncinati in convingerea ca suntem stapani pe propria minte.

Nici macar o grandioasa pelicula recenta care se delecteaza copios cu sinapsele noastre nu reuseste asa ceva. E vorba, evident, de Inception, care, desi are straturi peste straturi, nu e neinteligibil, dimpotriva, te face sa te simti destept si asta place.

Orson Welles, pe de alta parte, nu se preocupa sa intretina iluzia desteptaciunii spectatorilor sai; lui ii place sa se joace, precum un copil care pune la cale o festa unor parinti care au griji mari pe cap, fiind absolut sigur ca o vor gusta si ei.

Pentru lumea cinematografiei, Orson Welles a fost un proscris, atat din cauza mercantilismului lumii filmului, dar si din a propriilor excese. F from Fake m-a induiosat pentru ca am vazut o libertate de expresie pe care nu si-a mai permisese de la Citizen Kane, dar si pentru ca am constatat ca Orson Welles nu a purtat niciodata prea multa pica lumii care l-a marginalizat, ci, in amurgul vietii si carierei sale, i-a oferit o lectie impecabila despre cat de importante sunt minciunile artei in descoperirea adevarului.

O lectie impecabila care poate fi parcursa cu o singura conditie: sa nu va fie frica de Orson Welles.

Sa privim pictura! (LXVIII)

Orasul fagaduintelor

Am foarte multi prieteni care au plecat in orase mai mari, indeobste in capitala, simtind ca aici nu se pot implini profesional. Ii inteleg, dar locurile unde au plecat au ceva nelinistitor in ele, exact ce am simtit si in pictura lui Alberto Savinio.

Orasul contemporan este un mediu care ingramadeste constructii cu briz brizuri diferite, dar in esenta aceleasi: otel, plastic si sticla, functionalitate crasa care mimeaza esteticul. Asta nu e cel mai rau lucru, ci faptul ca nimeni nu mai are suficienta putere sa rada un oras si sa-l reconstruiasca dupa pofta inimii sau dupa un anume plan, ci fiecare isi construiesti bucatica proprie, asa ca rezultatul total e un amalgam de cladiri din ce in ce mai mari, intre care omul se simte din ce in ce mai mic.

Titlul a avut rolul lui in impresia pe care mi-a produs-o acest tablou; “fagaduinta” are o rezonanta ciudata, nu e nici “promisiune ferma”, nici “miraj”, e ca o capcana binevoitoare pe care o pot evita cei foarte puternici sau foarte norocosi.

De prin reviste reunite

E greu sa scrii despre cartea unui prieten, mai ales cand acesta invoca in dedicatie exact acele momente pe care le ai si tu in cap cand te gandesti la el. E smecher Vlad, stie ce e aceea captatio benevolentiae, dar nici eu n-o sa ma las mai prejos, o sa fiu exigent si nepartinitor. E jurnalist si va intelege asta.

Din fericire, Fanaticii de Vlad Mixich m-a scutit de efortul de a o critica dulceag, ca sa-mi impac ambele laturi ale constiintei, pentru ca e o lectura placuta, care puncteaza la capitolul informativ, dar, mai ales, la cel afectiv.

Fanaticii reuneste 10 articole publicate de autor in diverse reviste si care au ca subiecte diverse personalitati (intr-un singur caz, o o institutie) care au facut performanta in domeniul lor si ale caror vieti se constituie din lumini si umbre pe care Vlad le-a redat cat a putut de obiectiv. Fiind vorba de contemporani si de materiale de presa, cartea sta sub semnul unei perisabilitati necrutatoare – cine se va mai sinchisi de Monica Macovei sau de Dinescu peste 30 de ani, cand noua nu prea ne pasa nici de-ai nostri acum?

Asa ca e bine sa va grabiti sa o cititi, pentru ca aveti ce. Fiecare dintre capitole are potential de impact diferit, in functie de personalitatea si interesele celui care le parcurge. Eu, unul, am fost un pic dezamagit de cel despre Marcel Iures, am fost lasat rece de despre un oarecare doctor-psihoterapeut Florescu, m-am cam pierdut in istoria lui Raed Arafat, am simtit o foame napraznica vizualizand ospetele lui Dinescu la Cetate, am citit printre randuri la CEO-ul Mihai Ghyka sau m-am entuziasmat la cel despre Dan Puric.

In paginile despre mimul-actor devenit lider spiritual Vlad atinge zenitul cu un amestec de ironie si luciditate, asezonat cu stilul sau cvasi-literar, pe care nu l-a deprins in vreo scoala, ci, dupa umila mea parere, procedand exact cum spunea Goethe: O privire in carte, doua priviri in viata. Acesta este marele merit al lui Vlad Mixich: s-a facut jurnalist, nu a facut jurnalism.

Fanaticii e misto, asa de misto incat aproape am regretat ca nu am dat bani pe ea.