Nasterea omului nou

Un tip bine, care face pe inteligentul, dezordonat si sociopat, putin nebun, bataus de frunte, care se simte in largul lui in situatiile care cer pompare masiva de adrenalina. Ia sa vedem daca ii ghiciti numele.

James Bond? Nici pomeneala. John McClane? Ati vrea voi. Bine, bine, nu ne mai tine in tensiune atunci. Sherlock Holmes!!!

Da, asta e personajul pe care Guy Ritchie s-a gandit sa il resusciteze, chiar si numai cu numele.

Filmul Sherlock Holmes este unul agreabil si antrenant chiar daca sablonard, cu intrigi, conspiratii, masonerie, aluzii la Jack Spintecatorul, plasate temporal in Anglia victoriana. Ce m-a deranjat insa e pur si simplu titlul care i s-a dat.

Ca unul care se revendica de la sursa, adica de la cartile lui Sir Arthur Conan Doyle, ma declar profund dezamagit ca ceea ce eu consideram esenta detectivului Sherlock Holmes, adica inteligenta ca forma suprema de lupta impotriva faradelegii, este ignorata in cazul de fata sau redusa la minim. Robert Downey Jr, a carui interpretare ar fi fost meritorie daca ar fi purtat alt nume in film, nu are in comun cu personajul literar decat pasiunea pentru droguri, iar in putinele momente cand scenariul il obliga sa mimeze gandirea, nu are niciun dram din iritanta aroganta atat de memorabil sintetizata in: Elementar, dragul meu Watson!

Daca prin absurd, s-ar putea face abstractie de titlu, Sherlock Holmes nu este chiar un film de lepadat. Actiunea are ritm, scenariul e previzibil, dar face un pic de atmosfera, iar coloana a lui Hans Zimmer e excelenta. Toate astea m-au facut sa reflectez asupra faptului ca asistam la instaurarea treptata a dictaturii senzatiilor, hiperactivitatii si dinamismului exagerat, care modeleaza creierele noilor generatii si care nu mai lasa loc intelectului, contemplatiei si calmului.

Pentru ca a distrus inca o reduta a culturii universale autentice, imaginati-va ca am ochii inlacrimati, vocea tremuranda si spun urmatoarele vorbe: Sa iti fie rusine, Guy Ritchie!

Sa privim pictura! (XXXVII)

Portretul lui Henric al VIII-lea

Unor pictori precum Hans Holbein cel Tanar trebuie sa le fim recunoscatori pentru ca sunt atat artisti, cat si documentaristi. Prin intermediul lor, putem vizualiza crampeie din istoria petrecuta acum multe secole.

Acest portret ne ofera o imagine a vestimentatiei engleze din secolul al XVII-lea si e foarte putin probabil sa nu fie cineva impresionat de inumana minutiozitate cu care Holbein a redat detaliile – alegeti-va o particica a tabloului, concentrati-va atentia asupra ei si nu veti inceta sa va minunati.

Mai mult, tabloul ofera si cea mai apropiata de realitate imagine a unui personaj istoric, pe cat de controversat, pe atat de rasfatat de cinematografie. A fost un om cult, dar crud, pasional, dar si pragmatic, a instaurat o noua oranduire a bisericii in tara sa din motive asupra carora nu s-au pus toti de acord inca. Si, nu in ultimul rand, a iubit, dar a si urat femeile.

Nu e de mirare ca dintre nenumaratii actori care l-au intruchipat, multi nu i-au evidentiat decat cateva dintre aceste trasaturi. Cel mai reusit portret cinematografic este cel realizat de marele actor englez Sir Charles Laughton intr-un film (The Private Life of Henry VIII) plin de umor, dar si de destula exactitate istorica. Richard Burton face si el o treaba excelenta in Anne of the Thousand Days, creionand un Henric al VIII-lea la fel de patimas, dar mai intunecat, iar Robert Shaw, fara a avea vreo asemanare fizica izbitoare cu personajul real, ii surprinde latura colerica intr-un rol secundar in extraordinarul A Man for All Seasons. Alegerea lui Eric Bana in The Other Boleyn Girl mi s-a parut neinspirata, iar cea a lui Jonathan Rhys Meyers in miniseria The Tudors de-a dreptul catastrofala.

Unde au femeile mintea creata?

Raspuns: in Africa. Asta e concluzia la care am ajuns citind romanul auto-intitulat erotic Femeie goala, femeie neagra, al camerunezei Calixthe Beyala.

In fapt, cartea este pornografie scrisa cu stil, construita sub pretextul narativ al unei fete africane cu probleme, care, la varsta pubertatii, are mai multa experienta intr-ale copulatiei decat trei centuriste de-ale noastre la un loc. Anarhism, promiscuitate, revolutie sexuala si frustrari contemporane in acelasi domeniu sunt indesate de autoare intr-un malaxor cu inutile tente suprarealiste. Totul pentru a o aduce pe naratoare in ipostaza de a se infatisa in scene de sex cat mai deviante.

Care insa nu smulg vreo erectie, ci, dimpotriva, hohote de ras. Ceea ce e tonic, mai ales ca va veti trezi razand ca prostul/proasta in autobuz, amintindu-va de un gang bang in care este activ implicata si o baba stirba sau de suprema mostra de intelepciune a cartii:

O femeie poate rivaliza cu alta femeie, dar nu cu o gaina.

Bravos, Calixthe, fata mea, halal sa-ti fie!

Al naibii Tarantino!

Sa dai cu tunul in puzderia de creatori din domeniul cinematografic si nu gasesti pe altul decat Quentin Tarantino care sa nimereasca la fix punctul in care oroarea si umorul sa convietuiasca in armonie deplina.

Inglorious Basterds e inca o dovada. Povestea binestiuta a grupului de evrei care se pun pe vanat (si scalpat nazisti) aproape ca face o nedreptate restului de componente narative care compun aceasta comedie morbida.

Ambivalenta lui Tarantino se vadeste si in modul cum aduce un omagiu satiric (sau o satira omagiala, daca exprimarea anterioara vi se pare fortata) artei care l-a consacrat; locul unde converg toate personajele si firele narative, unde isi dau mana situatiile hilare si violenta fara menajamente, unde regizorul-scenarist are tupeul sa rescrie istoria, este un cinematograf. Sala aceea intunecata, in care imagini si sunete ne joaca in ochi si in urechi, ne inalta, ne minte si ne poate aduce sfarsitul.

Pe langa scenariul care ia viraje halucinant de bruste in ceea ce priveste situatiile, Tarantino mai are un merit deosebit: stoarce maximul din fiecare actor, oricat de mica i-ar fi partitura. Nu e vorba numai de Christoph Waltz (care ia caimacul in orice duel verbal), de Brad Pitt (de departe mai consistent aici decat in Benjamin Button),  de Diane Kruger (incredibil cat de expresiva a fost fata de atitudinea de lemn din Troy!) sau de Daniel Bruhl (o interpretare la fel de subtila ca in Good Bye, Lenin!), ci chiar de cei care au avut doar cateva replici sau au murit rapid.

Ca veni vorba si de asta, cand va asterneti sa vedeti Inglorious Basterds, asteptati-va la o portia masiva de sange varsat din diverse parti ale corpului omenesc, ale unor diverse personaje. Insa, pentru ca niciunul dintre ele nu e fara pata, desi ii veti indragi pentru dialogurile delicioase pe care le vor avea, nu va va parea rau pentru niciunul.

Tarantino e prea bun sa isi permita sa i se strige ceva.

Alergand prin literatura

In atletism exista doua probe de alergare, opuse ca durata si abordare, dar care solicita, in fond, aceeasi pregatire fizica si mentala: 100 de metri garduri si maratonul.

Prima intinde coardele agilitatii fizice la maxim, intr-un timp atat de scurt, incat nu ai voie sa gresesti. A doua este cea a rezistentei, a esalonarii cat mai eficiente a efortului.

Intamplator, doua dintre romanele cele mai recent citite mi-au provocat experiente mentale similare.

Cavalerul inexistent de Italo Calvino este o carte scurta, dar foarte exigent in ceea ce priveste resursele intelectuale pe care le solicita. In tabara imparatului Carol cel Mare exista un cavaler care nu exista. Nu va impacientati, n-am luat-o razna. Asta e doar primul lucru care te izbeste in acest pseudo-roman cavaleresc, care rasuceste in asa hal canoanele de gandire, valorile si situatiile, incat, dupa final, care survine rapid de altfel, ramai cu o iritanta apetenta pentru reflectie. Si mai suparator este ca nu-i poti gasi vreun cusur acestei alegorii absurde si satirice.

Copiii din miez de noapte de Salman Rushdie este la polul opus. Are multe sute de pagini si ceva din trufia Unui veac de singuratate, adica ambitia autorului de a scrie romanul total, care sa scape de o interpretare comprimata in doar cateva randuri. Ideea: in noaptea proclamarii independentei Indiei, se nasc 1001 de copii inzestrati cu puteri magice. De-ar fi asa de simplu! Daca vezi romanul ca pe o istorie a mentalitatilor Indiei in secolul XX, ignori deliberat latura fantastica; daca il simti ca pe o cronica a pierderii ireversibile a inocentei copilariei, te faci ca ploua in privinta diatribei politice.

Un singur aspect va ramane in afara disputelor: limbajul luxuriant si imaginatia atat de fecunda a lui Rushdie, incat rivalizeaza negresit cu a lui Marquez. Si indianul si columbianul si-au atras de bunavoie asupra-le blestemul cate unei creatii inegalabile. Cand cititi Copiii din miez de noapte, nu va fortati sa intelegeti, pentru ca nimeni nu poate rezista unui asa diluviu de metafore si plasmuiri; incercati sa va cufundati in universul acestei carti si sa o simtiti si veti fi daruiti cu o experienta mai ceva decat orice cinematograf 8d.

DJ Iulius nu dispretuieste Eurovision-ul

Pentru mine, Eurovision-ul este un spectacol foarte agreabil. Are numeroase momente de umor involuntar, create de interpretii mai putin inspirati si de coregrafiile unele mai hilare decat altele, alimenteaza placerea chibitatului si a pronosticurile si, nu in ultimul rand, unele melodii castigatoare chiar merita ascultate si peste ani.

Nu ma nascusem pe vremea cand cei de la ABBA au castigat cu Waterloo, dar nu puteam ocoli ilustrul exemplu al acestei superbe formatii.

De cei de la Secret Garden nu prea imi aduc aminte, pentru ca de-abia facusem ochi pe vremea aia, dar am reascultat-o la un moment dat si m-a fermecat.

In privinta sarboaicei a carei infatisare ambigua e compensata de frumusetea vocii, ma pot mandri ca am mizat pe ea la competitia din acel an si nu m-am inselat.

Aveti aici prototipul melodiei cu care sunt sigur ca am reusi sa aducem acest mult ravnit trofeu si in Romania.

Sevrajul post-relatie

(500) Days of Summer e un film care mi-a lasat o impresie ambigua. Bun nu il pot numi, pentru ca au fost momente cand m-am plictisit si altele cand am ridicat dintr-o spranceana, dar nici nasol nu ii pot spune pentru ca a avut momente consistente sau hilare si interpretari excelente.

Intr-o agentie de publicitate care se ocupa cu realizarea de felicitari, unui scriitoras fara prea mult tupeu ii cade cu tronc o colega de la secretariat, cu reputatie de ciudata si inaccesibila. Desi ajung impreuna si petrec clipe placute, ea nu isi dezminte faima si la un moment dat i se taie. Din acel moment incepe calvarul lui.

Scenariul e si nu e subtil, amintind in momentele nasoale de The Wackness si in cele inspirate de creatiile lui Woody Allen, si e suportabil mai ales multumita jocului actorilor, Joseph Gordon-Levitt (laudabila metamorfoza prostituatului din Mysterious Skin intr-un tip sensibil si prostut pe alocuri) si Zooey Deschanel (care intruchipeaza o asa descumpanitoare reprezentanta a sexului ei, incat nici o feminista nu ar putea fraterniza cu ea, cu atat mai putin un misogin ca mine). Pe langa cei doi protagonisti, se mai remarca si alte cateva personaje secundare, printre care sora lui, aproape la fel de bestiala ca a mea.

Realizatorii (500) Days of Summer au dovedit o induiosatoare preocupare pentru cei care obisnuiesc sa se implice emotional in vizionarea povestilor de dragoste si care ar fi trecut prin stari contradictorii, combinatie nociva pentru sanatatea mintala a oricui, asa ca au tocat filmul in bucatele si le-au amestecat in stil quentintarantinoian, rezultand un amestec omogen de scene idilice, suferinde sau izbavitoare.

Sa privim pictura! (XXXVI)

Lectia de dans

Edgar Degas are o pasiune pentru balerine si din cauza asta multi oameni, printre care si eu, au facut o pasiune pentru el.

Balerinele,  niste fiinte cand eterice, cand foarte umane, nu foarte deslusit infatisate, ceea ce le face cu atat mai atragatoare, sunt elementul central al impresionismului sau aparte.

La pictura asta imi place ca dansatoarele, pe care mi le inchipui vesele, guralive, frivole, unele chiar obraznice, stau si asculta de un batranel, un pic surd, schiop cu siguranta, care a vazut multe la viata lui si stie cum sa le tina in struna. Unele incearca sa il ia in raspar, altele sa traga chiulul, dar, cu ironie, fermitate si cate un baston peste fund, le readuce la matca si le transforma in niste artiste si atlete desavarsite.

Daca in locul batranului ar fi Bela Karoly si balerinele ar fi imbracate in gimnaste, inevitabil m-as intreba care dintre ele este Nadia.

Do ya feel lucky, punk?

Replica asta apare de doua ori in Dirty Harry; prima oara e spusa la inceput de un Clint Eastwood relaxat care a impiedicat un jaf cat ai clipi din ochi si care il tachineaza pe unul dintre ghinionistii spargatori care i-au iesit in cale; a doua oara e la final, cu duritare si necrutare, de un Clint Eastwood care s-a chinuit realmente sa prinda un asasin in serie, ale carui tinte predilecte sunt copiii.

Acest doua momente marginesc un thriller facut ca la carte. Din pacate, cel menit sa pastreze aceasta carte si sa o dea mai departe a scapat-o la un moment dat in apa, astfel incat multe dintre indicatii ei au devenit ilizibile. Asa ca acelora care din acel moment s-au mai incumetat sa faca vreun astfel de film nu le-au iesit decat variate diluate si superficiale, care nu trezesc nicio emotie.

Dirty Harry te socheaza si captiveaza prin violenta fara menajamente pe care o infatiseaza si prin cursa implacabila a justitiei absolute care se poticneste, se incurca si isi ia bataie, dar e neobosita in urmarirea si anihilarea raului la fel de absolut, pe care actorul Andrew Robinson il materializeaza in cel mai respingator personaj negativ pe care eu, in toata istoria mea de om pasionat de filme, l-am vazut vreodata.

Unghiurile de filmare, umbrele amenintatoare si muzica creeaza un cadru atat de terifiant, incat numai Clint Eastwood, cu vocea sa ragusita, figura leonin-osoasa si pistolul gigantic, putea supravietui in mijlocul lui drept un justitiar verosimil.

Dirty Harry este genul de film care da nastere unei legende facute sa reziste, sa reziste, sa reziste.

Terorism relational

Un rege al Spartei a fost intrebat odata ce pretuieste mai mult, vitejia sau dreptatea, iar el a raspuns: Daca toti oamenii ar fi drepti, nu ar mai fi nevoie de viteji.

Toate cartile de dezvoltare personala, intre care Daca m-as asculta, m-as intelege de Jacques Salome nu e nici prea prea, nici foarte foarte, m-au facut sa ma gandesc ca, daca am fi drepti cu noi insine, n-ar mai fi nevoie de acte de curaj, genul sa ne infruntam temerile sau punctele slabe.

Cartea lui Salome e inca o abordare a relatiilor dintre oameni si, fara a fi inutila, are putine lucruri inovative. Se caracterizeaza printr-o densitate mare de informatii, situatii variate si solutii putine, ceea ce, din punctul meu de vedere, ii confera un grad sporit de credibilitate.

“Terorismul relational” e unul dintre conceptele care mi-au atras cel mai mult atentia. Se petrece atunci cand cineva vrea ceva sau il nemultumeste ceva la tine, dar nu spune nimic, ci te potopeste cu priviri urate, nervi iscati din te miri ce si multe alte manifestari pe care le-ati simtit si voi pe pielea voastra.

Asa ca o sa fac pe Bush Jr. si o sa va propun sa declaram razboi terorismului relational pretutindeni in lume!