Caiet de insemnari

aprilie 18, 2013

Cum se strica o ispasire

Seven PoundsE imposibil sa nu-ti placa Will Smith. Are ceva copilaros (dar nu infantil) in figura si atitudine, ceva care se mentine de la film la film, indiferent de registru, fie el comic sau dramatic. Daca stau si ma gandesc, singurul rol al lui Will Smith care nu mi s-a parut reusit este unul pentru care a fost nominalizat la Oscar – Ali. Nu ca interpretarea sa n-a fost meritorie, dar nu s-au pliat prea trainic in mintea mea.

Seven Pounds incepe cu un Will Smith mai serios decat de obicei in rol de om chinuit de o fapta nasoala din trecut. Nu se fac eforturi prea mari pentru a o ascunde, insa scenariul si montajul fac tot posibilul pentru a imprima o atmosfera apasatoare si de a face din Will Smith un erou damnat, care isi urmeaza un plan ciudat menit a schimba vietile catorva necunoscuti, pe care ii urmareste indeaproape.

Printre acestia se afla si Rosario Dawson, o tipa care sufera de inima pe care protagonistul incepe sa o pandeasca, farmecul lui a la Hitch se exercita inevitabil si din asta rezulta o idila previzibila care pulverizeaza tot ce reusise filmul pana acum. In alte conditii, siropeala celor doi ar fi putut rivaliza cu ceva gen The Notebook, numai ca toate cusaturile sablonarde ale unei povesti romantice ies si mai abitir in contrast cu inceputul incarcat de emotie al peliculei. Rosario Dawson se straduieste onorabil in rolul tipei care face pe sarcastica, dar care in interior e plapanda psihic, insa eu nu m-am putut abtine sa nu-mi aduc aminte de dansu-i salbatic din Alexander si de harjonelile-i animalice in compania lui Colin Farrell. Barbatii sunt niste porci.

Spre final, cand planul lui Will Smith, care e usor intuit de la un moment dat incolo, Seven Pounds resusciteaza o parte din atmosfera apasatoare de la inceput si chiar capata accente inaltatoare.

Numai ca realizatorii au reusit sa strice si asta, adaugand inca o scena, inutila prin melodramaticul ei si inepta prin mini-efectul special care se voia a fi incununarea cathartica a povestii unei ispasiri. Procedand astfel, mi-au alterat impresia favorabila despre rolul episodic bunicel al lui Woody Harrelson si mi-au falimentat si cele de pe urma ramasite de investitie emotionala.

Misto drumul spre ispasire.

Misto drumul spre ispasire.

Despre ideea generala a filmului nu ma pronunt, poate ca pare exagerata, insa mi-a reamintit ceva din contemporaneitate, ceva ce ma enerveaza latent. Dupa ce a facut ce-a facut, a scapat de inchisoare si a promis ca se retrage din viata publica, Huidu da semne ca ar vrea sa se intoarca in prim plan – ba un nume pe generic, ba o aparitie fugitiva. Nenicule, nu adauga la toate pacatele tale si pe cel al nesimtirii, ca oamenii nu sunt prosti sa uite. Sau da?

 

octombrie 18, 2009

Kramer vs. criza

Filed under: Filme — Iulian Fira @ 13:43 +00:00oct.
Tags: , , , ,

the-pursuit-of-happyness-movie-reviewWill Smith are o soarta de invidiat. E si cantaret si dansator si actor. Daca nu-i merge una, ii merge sigur alta. Asa ca, relaxat fiind, le face pe toate bine.

Rolul din The Pursuit of Happyness vine sa-mi sprijine spusele. Un tata cu un copil de vreo cativa ani e parasit de nevasta si, aparent, de noroc. Ca agent de vanzari nu-i merge prea bine, ajunge sa nu aiba unde sta peste noapte, dar lupta neobosit pentru succes si pentru viitorul fiului sau, incercand sa patrunda intr-o firma de brokeraj. Interpretarea lui Will Smith face filmul, iar faptul ca pustanul chiar este progenitura sa asigura realismul interactiunilor dintre cei doi. Un Kramer vs. Kramer in conditii de criza financiara globala.

Ca mesaj, filmul mi-a dat de gandit. Generatia mea si a celor mai in varsta decat mine au crescut cu lecturi la scoala gen Puiul, La Vulturi, Fefeleaga sau Senin de August (pentru cei prea tineri, in povestirea asta, un baiat de maxim 10 ani e aruncat in aer impreuna cu un pod). Nu e de mirare ca suntem atinsi de morbul fatalismului, al neincrederii si al lipsei de vointa.

The Pursuit of Happyness dozeaza cat trebuie cantitatile de tragedie si comedie, iar rezultatul final inregistreaza victoria optimismului, nu debordant, ci retinut, dar sanatos.

Fericirea se castiga, nu e un dat.

P.S. Aveti aici Declaratia de Independenta. Macar sa stim de unde izvoraste mandria si puterea de a lupta a altora.

noiembrie 18, 2008

Ciufut, da’ bun la inima

Filed under: Filme — Iulian Fira @ 13:43 +00:00nov.
Tags: , , , , ,

EL si EA la Hancock; sa patrundem in gandurile lor:

EL: 200 biletele si 100 popcornul si sucul, plus banii de taxi. Offff….

EA: Offff! La altceva decat la film nu si-a gasit sa ma scoata!

EL: Dupa generic imi pun mana pe spatarul scaunului ei; sper sa nu apara niste pustani cretini in spate, ca imi strica toata schema.

EA: Ce dragut; e cu Will Smith. Super barbat, canta, danseaza, joaca bine. De ce sunt toti ca el luati?

EL: Super tare Will Smith; iar are atitudinea aia de copil imbecil din I, robot si Men in Black. Vad ca stramba din nas; daca nu ii plac astea de actiune, am pus-o!

EA: Uite ca e si cu Charlize Theron. O urasc, cum reuseste sa fie tot timpul asa de frumoasa? Vad ca si-a pus mana pe scaunul meu. Deci e un pic timid, va trebui sa il iau mai tare.

EL: Ce misto zboara Will Smith; in sfarsit vad si eu ceva firesc, nu ca Superman care zboara de parca ar avea un bat in fund.

EA: Charlize Theron si Will Smith au sigur o poveste impreuna, la cum se uita unul la altul. Lasa ca stiu eu… nu degeaba vin toate colegele la mine sa le sfatuiesc in amor; parca as fi Hitch, he he. Vad ca incepe sa ii placa filmul. Offf, trebuie sa il ating intamplator cu mana.

EL: Acum e partea de vorbarie, dar macar nu sunt cele mai mari ineptii. Maine ce-am de facut: ma duc sa fac revizia la masina si la sala, apoi mai e ceva… aaa, trebuie sa ma duc pe la ai mei. Ptiu!

EA: Ce dragut… nu-mi imaginam ca filmul asta o sa semene un pic cu Casablanca. Eee, daca ar fi toti barbatii ca Rick, de drag ai sta cu ei!

EL: Ia uite si la asta! Zici ca e in Casablanca: nu stie pe care il vrea. Asa sunt toate… hait, m-a atins! O s-o iau de mana acum.

EA: In sfarsit, ajungem undeva, chit ca a durat atat; parca am fi in reclama aia la cascaval: pun pariu ca data viitoare o sa ma sarute, hihi!

EL: Vad ca ma lasa s-o iau de mana. N-o pup acum, sa nu creada ca sunt disperat.

EA: Ce final frumos! Hai ca, pana la urma, a fost un film dragut. Cred ca il las sa ma mai scoata in oras.

EL: Misto film, mai ales efectele. Daca nu mai vrea asta sa iasa cu mine, macar am vazut ceva ca lumea. Oricum, o sun poimaine.

Pe langa faptul ca are potential sa lege idile, Hancock e un film surprinzator de bun.

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.