Caiet de insemnari

decembrie 23, 2010

Odiseea la dublu

Un film in care scenariul e amuzant, imaginile memorabile si interpretarile care mai de care e o delicatesa. Care trebuie savurata, nu puricata din spirit de carcoteala.

The Defiant Ones intra in aceasta categorie. Cum spuneam, daca te apuci sa cauti cusururi in verosimilitatea povestii despre doi detinuti evadati, unul alb si unul negru, care se au ca soarecele si pisica , dar sunt legati cu un lant masiv de fier, pe urmele lor fiind cel mai sictirit haituitor pe care l-am vazut vreodata in vreun film (ganditi-va la exact opusul lui Tommy Lee Jones in The Fugitive), veti gasi multe lucruri care sfideaza logica: cum naibii pot sa supravietuiasca atat in salbaticie doi oameni care nici n-au libertate maxima de miscare, cum de nu-i intalneste nimeni etc.?

Dar nu logica e ce ne intereseaza intr-un film, nu? Daca asa e, atunci va veti delecta cu un duel actoricesc suculent pana la satietate, format din Tony Curtis si Sidney Poitier, si care e mai mult decat suma partilor. Fara a junge la hazul nebun din Some Like It Hot, Curtis e super amuzant prin aerul de cocos coltos, iar Poitier isi pastreaza aerul maiestuos pe care i-l stim din atatea filme, dar ii imprima o nota mai salbatica si neimblanzita, asezonata cu un zambet trist si ironic. Cei doi mai ca se devoreaza unul pe altul si trec prin diverse peripetii, iar legatura fizica se transforma intr-una sufleteasca, demonstrand ca simpla atitudine face diferenta intre a-l considera pe cel de langa tine o povara sau un sprijin.

Filmul mai dezvolta cateva fire narative, fara a-l abandona vreun moment pe cel principal. Seriful aflat pe urmele celor doi si partea sa de povestire degaja la randul lor atat umor, care ar putea sa sustina o comedie de sine statatoare.

Ca si in alte productii ale acelei perioade care l-au avut protagonist pe Sidney Poitier si The Defiant Ones are ca miez rasismul. Nu e personaj care sa nu reactioneze cumva la vederea tovarasului lui Tony Curtis. Dar, ca si in viata reala, unii aleg sa treaca peste barierele culorii, altii nu. Meritul scenariului este ca nu il incarca pe negru cu merite si pe alb cu defecte; fiecare dintre ei are momente cand smulge induiosarea privitorului prin mostre de umanitate verosimila.

Iar finalul… Trebuie sa ma obisnuiesc cu ideea ca acel Top 10 al finalurilor pe care le ador va fi intr-o perpetua schimbare.

 

iunie 20, 2010

Dulcele stil clasic

Nu stiu de ce, dar ma vad nevoit din nou sa inceput exprimandu-mi nedumerirea in privinta celor care dispretuiesc compulsiv filmele vechi, alb-negru. Chiar intr-atat sa mearga influenta formei, a culorilor si a artificiilor de montaj care domina productiile contemporane? Imi pun aceste vesnice intrebari pentru ca, de fiecare data cand vad un film vechi excelent, ma gandesc ce pierd toti acestia.

Sweet Smell of Success este cel mai recent exemplu. Incepe fara prea mare elan, avandu-l in prim plan pe Tony Curtis, tinerel si frumusel, in rolul unui agent de presa smecher, ambitios si lipsit de scrupule, care incearca sa parvina cu orice pret si deslusim din actiunile sale ca isi agata multe sperante de misiunea pe care un puternic editorialist i-a incredintat-o, de a aranja despartirea dintre sora acestuia si un cantaret de jazz. Problema acestui Dinu Paturica este insa ca cei doi se iubesc mult si chiar ii bate gandul sa se casatoreasca.

Un subiect aparent usurel, care nu explica faima acestui film; numai ca personajul principal nu intra in scena imediat si creeaza un cadru de asteptare asemanator cu cel din The Third Man, care incita la curiozitate.

J. J. Hunsecker, editorialistul cu pricina, e detestat si temut in egala masura, iar cand, intr-un final, isi face aparitia, intelegi de ce. Retinut, cu o mimica redusa doar la jocul ochilor, Burt Lancaster construieste un monstru. In comparatie cu el, ipocrizia si setea de succes ale personajului lui Curtis apar ca niste copilarii. Pe langa modul implacabil si placid in care Lancaster abuzeaza de puterea sa, mai exercita si o dominatie sufocanta asupra surorii sale, pentru care manifesta o afectiune maladiva, evidenta oricui.

Parerile pe care le auzisem sau citisem despre Sweet Smell of Success puneau accent pe dialogurile subtile; fara a contesta valoarea acestora, consider totusi ca punctul forte al filmului este tocmai componenta non-verbala. Figurile actorilor sunt suficiente pentru a cladi atmosfera apasatoare, in care putinele zvacniri de umanitate sunt reprimate brutal, iar asta nu ar trebui decat sa ii incante pe cei care invoca modul vetust si ininteligibil in care se rosteau replicile in filmele mai vechi.

Cele doua personaje principale, al lui Tony Curtis si al lui Burt Lancaster, reprezinta doua stadii ale coruptiei morale. Primul este in faza somatica, in care coruptia are un caracter neregulat, poate suscita inclusiv amuzament, si mai lasa loc de manifestari ale microbului numit constiinta. A doua este faza terminala, cerebrala, a omului care sufera o deformare a perceptiei asupra realitatii, a omului robotizat, care nu mai este capabil de compasiune si pentru care ceilalti nu sunt decat ganganii care merita strivite.

Blog la WordPress.com.