Caiet de insemnari

mai 9, 2011

Sa privim pictura! (LV)

Nevermore

Multumita prietenilor de la Libris, in momentul acesta citesc o carte in care una dintre figurile centrale este Paul Gaugain, asa ca, in asteptarea recenziei, va ofer un tablou al sau.

Gaugain face parte din suita de pictori mari care nu ma incanta in mod deosebit, fara a-i contesta insa influenta in arta universala. Si francezul si Van Gogh au desavarsit ruperea zagazului picturii, proces inceput de primii impresionisti, dar perceptia mea in privinta formei si, mai ales, a culorilor in care s-au manifestat fiecare difera semnificativ.

Daca ar fi sa le transpunem printr-o sinestezie inversa, a olandezului este un racnet care iti ingheata sangele in vine, dar care te opreste si te obliga sa il asculti, pe cand a confratelui pasionat de Tahiti e ca un tipat strident si enervant, ca acela cand vreo profesoara zgaria cu creta pe tabla.

Am ales acest tablou al sau pentru ca are o figura feminina emblematica pentru Gaugain (tahitianca nu foarte frumoasa la fata, dar cu un corp in care palpita viata si senzualitatea), care poate instiga la niste paralele interesante cu alte nuduri celebre, precum cele ale lui Tizian, Goya sau Manet.

In plus, titlul picturii si prezenta discreta, in plan secund, a unui corb, ma duc automat cu gandul la extraordinarul poem The Raven al lui Edgar Allen Poe, pe care il audiez periodic, intr-una dintre cele trei variante magnifice pe care le-am dibuit pe Youtube: a lui Vincent Price, a lui Christopher Lee sau a lui James Earl Jones.

Fara a avea vreo simpatie deosebita pentru Paul Gaugain, recunosc ca povestea vietii lui are acel ceva care a imbogatit arta cu istoria ei.

noiembrie 10, 2009

Sa privim pictura! (XXXIII)

Boticelli-Venus

Nasterea Venerei

Venus din Urbino

Venus din Urbino

Luate separat, Nasterea Venerei de Botticelli si Venus din Urbino de Tizian sunt doua tablouri extraordinare. Impreuna, provoaca un superb joc al asemanarilor si diferentelor.

Ambele o infatiseaza pe zeita dragostei, numai ca pictura lui Botticelli o plaseaza intr-un cadru mitologic (o zeitate a vantului, poate Zefirul, o impinge usor spre taramul oamenilor, asa cum dragostea ii impinge usor pe unii spre pierzanie), pe cand cea a lui Tizian are un aer foarte lumesc (in planul secund sunt niste servitoare care scotocesc intr-un cufar).

Daca din punct de vedere al compozitiei lucrarea lui Tizian este mai realista si detaliile ajung la un nivel mult mai inalt (priviti numai cutele cearceafului sau ale draperiei verzi), cea a lui Botticelli are un colorit care pe mine m-a captivat mai mult prin modul cum pana si culorile indeobste denumite reci contribuie la luminozitatea tabloului si, implicit, la potentarea aerului alegoric al scenei.

Elementul care a asociat in mintea mea cele doua tablouri este gestul delicat cu care ipostazele Afroditei isi ascund comoara cea mai de pret. Insa acest gest capata conotatii diferite la fiecare.

Venera lui Botticelli este mai plina de pudoare, iar privirea ei, absenta. Este o fiinta nepamanteana, inaccesibila, un simbol al frumusetii abstracte.

Venus a lui Tizian, in schimb, este o femeie in carne (si ce carne reuseste maestrul venetian sa redea!) si oase. Mana ii atarna relaxata, privirea ii este usor provocatoare, atitudinea cocheta, iar frumusetea este aceea menita sa infierbante sangele barbatilor. Figura ei parca spune: Ma vrei? O sa ai de munca!

Sa nu indrazniti sa ma intrebati care dintre cele doua picturi imi place mai mult!

Blog la WordPress.com.