Caiet de insemnari

iunie 7, 2011

Tuse romanesti la Hollywood (inceputul)

Povesteam mai demult despre Jean Negulescu, aventura sa hollywoodiana si cea mai titrata creatia a sa, Johnny Belinda. Acum am mers inapoi in timp la primul film pe care l-a regizat integral, The Mask of Dimitrios.

Negulescu a ajuns sa realizeze aceasta pelicula, dupa ce primise o lovitura destul de grea: nici nu incepuse bine lucrul la The Maltese Falcon (da, da, ati citit bine), ca producatorii l-au inlocuit cu John Houston. O alegere inspirata, de ce sa nu recunoastem, pentru ca a rezultat o capodopera a filmului noir, iar Negulescu, nevoit sa se reorienteze, a dat si el nastere unei creatii remarcabile.

The Mask of Dimitrios incepe cu un cadavru gasit pe malurile Bosforului, pe care autoritatile turce il identifica drept al unui faimos criminal, renumit in intreaga Europa pentru infamiile si cameleonismele sale. Seful politiei turce destainuie la o petrecere cateva detalii din viata si activitatea lui Dimitrios unui scriitor de romane politiste (interpretat de Peter Lorre), iar acesta din urma porneste intr-un periplu european pentru a deslusi pasionanta si misterioasa viata a omului despre care se spune ca e autorul atator si atator faradelegi. Un strain corpolent si cu motivatii obscure (Sydney Greenstreet) il supravegheaza si il insoteste pe nevazute.

Strutura narativa, cu o actiune brazdata de flashback-uri, in care il vedem pe Dimitrios (Zachary Scott) manipuland oameni dupa bunul plac, aduce, evident, cu Citizen Kane, dar Negulescu s-ar fi putut mandri ca a prefigurat un mod anume de construi atmosfera, conferind unui personaj absent o aureola incarcata de admiratie, dar si de adversitate din partea celorlalte personaje; vom regasi aceasta tehnica, peste cativa ani in The Third Man si peste cateva decenii in The Usual Suspects.

Actiunea filmului nu este spectaculoasa in sine, dar, luata pe bucati, este impresionanta. Partile lui Dimitrios sunt subtile studii psihologice despre cat de jos poate impinge cineva lipsa scrupulelor in a utiliza slabiciunile celorlalti, iar cand Lorre si Greenstreet, doi actori cu infatisari aparte si voci unice, impart ecranul, rezulta niste dialoguri cu un umor foarte fin, iar ca privitor, nu stii pe care dintre ei sa-l simpatizezi mai tare, dupa ce, in The Maltese Falcon, nu stiai pe care sa-l antipatizezi mai tare. Daca analizez cele doua filme ale lui pe care le-am vazut pana acum, imi dau seama ca una dintre calitatile incontestabile ale lui Jean Negulescu ca regizor a fost ca stia sa scoata ce-i mai bun din actorii cu care lucra.

Daca in Johnny Belinda l-am simtit pe Negulescu-romanul, in The Mask of Dimitrios l-am simtit pe Negulescu-cosmopolitul, cel care a peregrinat enorm pana sa-si gaseasca un rost in Cetatea Viselor. Aceasta experienta de hoinar i-a folosit in acest caz, pentru ca, prin cateva decoruri si costume, reuseste sa redea sugestiv varietatea locurilor unde se desfasora actiunea.

Singurul neajuns al acestui film este finalul, cam dezumflat, dupa ce orizontul de asteptari iti e hranit cu fel de fel de scene de efect. Dar, daca posteritatea nu l-a blamat prea mult pe Jean Negulescu pentru asta, ar fi culmea sa o facem noi, conationalii lui, nu? 🙂

ianuarie 18, 2011

Savurand teroarea

Despre The Usual Suspects a curs multa cerneala si s-au apasat mii de taste, dar o tenie mentala nu-mi va da pace pana nu va voi spune de ce ma fascineaza acest film.

Nu dau detalii despre scenariul abracadabrant, care te pocneste in moalele capului spre final sau despre interpretarile excelente sau despre rezonanta demoniaca a numelui in jurul caruia se invarte toata povestea. Le gasiti pe nenumaratele site-uri despre marile creatii cinematografice ale tuturor timpurilor. Nu pot insa sa nu ii mentionez pe doi actori, care contribuie masiv la acea traire pe care v-o voi descrie imediat: regretatul Pete Postlethwaite, care are un moment scurt, dar sinistru, si Kevin Spacey, prin tot ce face, de la cel mai mic gest, pana la cea mai neinsemnata vorba.

Era o seara obisnuita din cursul unui saptamani si m-am gandit sa profit de oboseala care i-a trimis prematur la culcare pe cei din casa, televizorul ramanand astfel la dispozitia mea, si sa vad de unde si pana unde valva care inconjoara The Usual Suspects. Nu stiu cand s-a intamplat, cred ca destul de devreme, dar, de la un anume moment, am inceput sa am o senzatie ciudata: bataile inimii mi s-au accelerat, dar incercam sa respir mai usor, ca sa nu tulbur ceva ce nu exista decat in mintea mea.

Da, nu mi-e rusine sa recunosc ca am simtit ca ma trec fiorii. Nu dintre aceia brusti, provocati de tipatul isteric al vreunei fetite malefice si de muzica stridenta a horror-urilor contemporane; ce am simtit a fost desteptarea unei spaime atavice, latente, care m-a tinut cat a durat filmul si imi revine in memorie din timp in timp si pe care o incerc chiar si acum, cand scriu aceste randuri. Sunt baiat crescut la oras, dar nu mi-e greu sa recunosc in aceasta teama senzatia de care stramosi din vremuri imemoriale se lasau patrunsi, asezati fiind in jurul focului, noaptea, in timp ce batranii le istoriseau despre forte pe care nu le intelegeau, dar de care stiau ca trebuie sa le fie frica si sa se fereasca.

Asta am simtit eu la The Usual Suspects, un film cu gangsteri, politisti si pistoale.

Blog la WordPress.com.