Caiet de insemnari

octombrie 31, 2011

Chinezii intra in randul lumii

In mintea mea, Wong Kar Wai se leaga de un superlativ (un gen de eticheta pe care ma sfiesc foarte mult sa o atribui): cel mai frumos film de dragoste facut vreodata. Este vorba de In the Mood for Love (cu Maggie Cheung si Tony Leung), care este cea mai rafinata, induiosatoare si, in acelasi timp, umana, expresie a acestei istorii dintre barbati si femei care a umplut vreodata ecranul.

Dar sa ma scutur de fiorii care ma cuprind de fiecare data cand ma gandesc la aceasta capodopera si sa revin la Wong Kar Wai, un regizor care mi-a mai atras atentia si printr-un scurtmetraj din seria celor dedicate BMW-ului, caracterizat de aceeasi finete de a reda relatiile dintre oameni, totul pe fundalul unor melodii impecabil alese.

Cu Chungking Express, mi s-a lamurit un lucru: ca regizorii mari se duc pe doua directii – tehnicienii (Spielberg, Ridley Scott) si artistii (Bergman, Fellini). Wong Kar Wai apartine acestei din urma categorii, fara indoiala. Remarcabil in privinta lui este ca, desi chinez, opera sa are un aer cosmopolit, cu incaperi invaluite in fum de tigara, jazz si latino, dar si cu destule elemente care te fac sa nu ii uiti originea.

Cosmopolitismul din Chungking Express este chiar mai apasat. Fast food-ul care da si numele filmului comercializeaza diverse astfel de produse si Coca-Cola, are patroni chinezi, dar si angajati indieni, iar clientii sai sunt calatori din toata lumea popositi in gara unde se gaseste.

Filmat cand exuberant si dinamic, cand agale si nostalgic, Chungking Express prezinta doua povesti de dragoste si izbavire, care au ca punct plecare sau de convergenta mai sus numitul loc de procurare facila a mancarii. Temporal vorbind, cele doua segmente sunt inegale: o treime ii revine lui Takeshi Kaneshiro, trairilor sale tragicomice si ananasului pe care il consuma pana la ingretosare; restul de doua treimi il au in prim plan pe Tony Leung care sufera dupa o stewardesa buna de tot care ii fusese iubita o vreme si se consoleaza vorbind cu obiectele din apartament. Amandoi sunt politisti, apropo.

Pe amandoi ii vindeca cate o femeie: pe Kaneshiro o femme fatale, aranjata in cel mai pur stil noir, cu trenci scurt de ploaie, ochelari de soare si peruca blonda (curat Barbara Stanwyck din Double Indemnity), si care are afaceri dubioase cu niste indieni; pe Tony Leung o fiinta ciudata, flower power, care lucreaza la fast food ascultand Beatles cu sonorul la maxim, pare a avea carente grave in comunicarea verbala, dar, printr-o stratagema de care nu iti dai seama din prima, i-o scoate treptat din cap pe fosta cu scopul, destul de evident, de a i se substitui.

N-am sa va spun mai multe, scuza oficiala fiind ca e mai frumos din partea mea sa va las sa descoperiti voi insiva. In realitate, nu prea am cuvinte pentru fantezia, umorul si inspiratia scenariului. Care m-a palit de cateva ori in moalele sufletului prin sublimul lui, ceva ce mi s-a mai intamplat si la Oameni de hartie de Salvador Plascencia: Toti suntem nenorocosi in dragoste uneori. Cand mi se intampla mie, alerg. Corpul pierde apa cand alergi si nu mai ramane pentru lacrimi.

Interpretarile se contopesc cu scenariul si ii dau savoare. Toti pun umarul la frumusetea acestui film, dar cel caruia ii dau premiul meu de popularitate este Takeshi Kaneshiro, a carui bucata m-a fermecat mai mult, desi cealalta este clar mai complexa si mai induiosatoare. Actorul jumatate japonez, jumatate chinez, are acel gen de fata de portelan, incat nu iti vine sa il iei in serios. Dar exact finetea asta efeminata a trasaturilor ii serveste de minune aici, pentru ca in rolul sau are nevoie de naivitate, un pic de fanfaronada si de inima buna. Iar lui Kaneshiro ii ies excelent.

Chungking Express este bucuria de a trai, transpusa prin culoare, muzica si rasete.

martie 19, 2010

Chix chinezesc in stil american

Filed under: Filme — Iulian Fira @ 13:43 +00:00mart.
Tags: , , , , ,

Cand s-au apucat de Pearl Harbour, realizatorii s-au gandit ca vor prezenta un moment al istoriei macro de la nivel micro. Rezultatul a fost cel pe care il stim cu totii: un siropos pana la gretosenie triunghi amoros, intrerupt de cateva zeci de minute de actiune a-ntaia.

Cum chinezii au un dar sa copieze si sa faca si ei orice produs, dar mai ieftin (si, adaug in soapta, mai prost) s-au aplecat asupra unei perioade foarte zbuciumate a istoriei lor, prin secolul XIX de data asta, in The Warlords. Nu cred ca au facut vreun efort prea mare, ci, probabil, au procedat ca in bancul: Cum alegi un politist prost? La intamplare.

Greseala de abordare majora a fost ca filmul nu e unul pseudo-istoric, mustind de kung-fu si cu personaje ce zboara cu nonsalanta, ci unul cu pretentii de realism. Fatala eroare, mai ales ca in capul distributiei e Jet Li. Fac o digresiune ca sa va explic ca nu am preconceptia ca in China nu se pot face productii istorice de calitate si fara batai. Superba fresca The Emperor and the Assasin, regizata de Chen Kaige, e un exemplu.

Numai ca la carma peliculei de fata nu e niciun Chan Kaige sau Zhang Yimou, iar asta se simte din plin. Semne rele in ceea ce priveste calitatea filmului se vadesc inca de la inceput. Dupa o batalie incetosata care corespunde genericului, de sub un maldar de cadavre, iese Jet Li, speriat si demoralizat ca vai de el. Enormitatea numarul 1: pe Jet Li nu il bate nimeni, doar Brusli sau Cichi Cean sunt egalii lui.

Trecand peste socul de a-l vedea pe acest extraordinar expert al artelor martiale intr-o astfel de ipostaza, ajungem la o scena cu puternice reverberatii in actiunea viitoare, in care o femeie face niste schimb de fluide (ciorba si altele) cu el si il pune pe picioare. In continuare, Li, general cu armata decimata, intalneste o gasca de haiduci, condusa de doi frati barbosi (Andy Lau si Takeshi Kaneshiro, doi actori bunicei care s-au infruntat pentru afectiunea minionei Zhang Ziyi in festinul vizual numit House of the Flying Daggers). Dupa ce se imprietenesc si isi jura credinta vesnica, ii convinge sa isi rada barbile si o jumatate de cap si, impreuna cu restul bandei, sa se inroleze intr-una dintre factiunile care luptau pentru putere in China acelei vremi.

Incarcatura melodramatica se datoreste faptului ca generalul nostru o recunoaste in concubina fratelui celui mare pe aceea care l-a resuscitat nu cu multa vreme inainte. Complicatiile sentimentale ce urmeaza se adauga povestii de razboi si politica, stangaci realizata, ce evolueaza catre un final tragic cu iz shakespearian. Desi se chinuie cat pot sa creeze un cadru realist, realizatorii tot s-au mai scapat din cand in cand si au bagat niste scene de lupta aberante, din genul celor care fac productiile hong-kongoleze atat de simpatice.

Cele mai mari minusuri ale The Warlords sunt la capitolul interpretare, care de foarte multe ori e suplinita de urlete cu pretentii oratorice. Jet Li nu e total afon la actorie (dovada Hero sau Danny the Dog), dar sa intruchipeze un amestec conflictual de pasiune inabusita, loialitate si ambitie e prea mult pentru el; asta e treaba pentru un Laurence Olivier. Foarte distractiv este Kaneshiro, al carui arsenal expresiv se reduce la niste prim-planuri in care apare cu niste ochi umezi, mai mai sa izbucneasca in plans (precum emoticonul :-s de la Messenger sau Basescu atunci cand a aruncat rusinea pe Patriciu). Singurul care mai misca ceva pe partea de interpretare e Andy Lau.

Drept concluzie mi-aduc aminte un alt banc:

Ludovic al IV-lea scrie niste versuri si le da unui poet de la curte, ca sa isi dea cu parerea. Acesta ii spune:

– Sire, v-ati propus sa compuneti versuri proaste si, cum nimic nu este imposibil maiestatii voastre, ati reusit.

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.