Caiet de insemnari

decembrie 5, 2011

Prea mult Tarkovski strica

Nu cred ca admiratorii lui Tarkovski reprezinta vreo majoritate covarsitoare in marea de cinefili contemporani, dar, chiar si asa, sunt sigur ca sunt destui care se uita chioras la ecran citind titlul. Daca sunt fani ai rusului, inseamna ca au rabdare, asa ca ii rog sa aiba si cu mine, pana reusesc sa explic.

Nu a trecut mult imp de la tentativa nebuneasca de a reda in cuvinte o capodopera in imagini, ca m-am si aventurat din nou sa privesc un alt film al lui Andrei Tarkovski, Solyaris. Un faimos roman SF sta si aici la baza lui, de data asta scris de Stanislaw Lem, deci implicatii filosofice absconse avem din belsug.

Ca sa ma achit si de obligatia redarii intrigii: un astronaut deziluzionat si inca nemangaiat dupa pierderea sotiei merge pe statia orbitala Solyaris, unde impreuna cu ultimii doi membri ai misiunii, incearca sa inteleaga ce vrea sa le spuna entitatea de pe Planeta cu acelasi nume, redata sub forma unui ocean ce isi schimba forma si culoarea din motive numai de ea stiute. Atmosfera de inexplicabil care domina statia orbitala este intregita de intruparea extraterestra a defunctei neveste a personajului principal, care este initial lipsita de constiinta si memorie, dar pe care le dobandeste treptat.

Cam pana aici pot sa merg cu logica. Desi nu pare la fel de inaccesibil ca Stalker, Solyaris este cel putin la fel de greu de rezumat in cuvinte. E genul de film care trebuie simtit, admirat, incercat cu degetul sovaitor al mintii, dar niciodata explicat pe de-a-ntregul. Ma rog, puteti incerca, daca vreti, dar sa nu ziceti ca nu v-am avertizat.

N-am incotro si o sa continui cu paralelele cu Stalker, pentru ca altfel, filmul asta ar sta undeva suspendat in vid, fara vreun termen de comparatie. E foarte vizual, ca si celalalt, dar aici vizualul nu mai e un scop in sine, e mai mult un mijloc de a transmite emotii si stari de spirit. Apropo de asta, exista o scena la inceput, care mi s-a parut cea mai inalta forma a independentei cinematografului fata de celelate arte: un fost astronaut, care a experimentat din plin ciudatele trairi de pe Solyaris, isi conduce masina pe niste autostrazi futuristice; imaginea e alb negru, dar sunt cateva culori plasate dibaci, cat sa nu le vezi din prima, dar nici sa nu le ratezi, iar muzica are ceva dinamico-nelinistitor. M-am uitat la scena asta si nu m-as mai fi saturat de ea. De ce? Habar n-am.

O statie orbitala cu personaje nevrotice si o entitate extraterestra e un cadru numai bun pentru tras sperieturi. M-am gandit ca, molcom fiind, Tarkovski nu are inclinatii sa-mi provoace asa ceva, dar culmea, s-a intamplat. Si fara pic de spatiu intunecat, colti sau muzica sinistra. Aici se vede maiestria rusului, in opinia mea – te trec fiorii, ramai blocat, iar Tarkovski te scutura usor de umeri si iti zice: Sa nu-mi spui ca te-ai speriat! Daca da, atunci totul e numai in mintea ta, pentru ca eu n-am facut nimic in privinta asta. A se aplica si la intelesuri ale filmului.

Fata de Stalker, in Solyaris actorii au mai mult scenariu de rontait si, ca urmare se poate vorbi de interpretari. Natalia Bondarciuk  e cea care clar atrage atentia, si pentru ca e frumoasa, si pentru ca e singura femeie, si pentru ca joaca admirabil. Desi e neindoios plamadita din carne si oase, ii lipseste ceva uman. Sau poate doar ea are acel ceva, pe cand cei din jur l-au pierdut. Din nou, habar n-am.

Din toate cele enuntate mai sus, precum si din multe altele, declar sus si tare ca Solyaris e un film greu si cu greutate. Si tocmai ca sa nu cada greu la creier, e bine sa lasati cel putin sase luni, daca nu un an, intre vizionarea a doua creatii ale lui Tarkovski. Oricum nu e cazul sa va grabiti, pentru ca rusul nu are multe, dar sunt toate unul si unul.

martie 17, 2011

Rasplata rabdarii

Multe din facultatile cognitive pe care ni le-am dezvoltat vizionand mii de minute de filme hollywoodiene sunt inutile cand te apuci sa te uiti la Stalker al lui Andrei Tarkovski.

In primul rand, simtul alertei destinat asimilarii imaginilor ultra-dinamice sau exploziilor de lumina si sunet poate lancezi linistit, pentru ca Stalker are cadre prelungi, specifice artei lui Tarkovski, pe care le poti examina in detaliu si de care te poti minuna pe indelete. Vizualul este covarsitor in acest film si, chiar daca va enerveaza toate celelalte aspecte, adunati un pic de rabdare pentru a experimenta ceva unic din acest punct de vedere.

Apoi, memoria se poate odihni, pentru ca nu are multe personaje de tinut minte (Calauza, Profesorul si Scriitorul), actiunea nu are schimbari dramatice si evenimente contradictorii, ci este o curgere lenta si continua, o descindere in abisul constiintei umane, intermediate de o capodopera a cinematografiei universale (ce placut este sa poti folosi acest cuvant fara teama de exagerare).

Mai mult, setea de cunoastere va fi nevoita sa se astampere in alta parte, pentru ca Stalker, lasand la o parte faptul ca este inspirat dintr-un roman SF, Picnic la marginea drumului de Boris si Arkadi Strugatki, nu este vreo proiectie clara a vreunei situatii reale, asa cum se intampla in cartile lui Orson Scott Card. Nici argumentul ca filmul este o alegorie a dezumanizarii si despiritualizarii din Uniunea Sovietica nu ma poate convinge pe deplin ca Tarkovski s-a lasat purtat numai de porniri disidente cand a facut acest film.

Nu in ultimul rand, spiritul cautator de intelesuri definitive va avea de suferit, pentru ca, pe sleau fie spus, ori te crezi prea destept, ori esti de rea credinta, daca afirmi cu tarie ca ai priceput ceva clar din Stalker.

Toate cele spuse mai sus nu trebuie sa va lase insa impresia ca, vizionand acest film, veti fi intr-o stare de prostratie. Dimpotriva, Stalker este provocator si va incita un teamwork consistent al multor altor facultati intelectuale.

Despre poveste aproape ca mi-e teama sa scriu, ca sa nu o simplific exagerat. Langa un oras industrial cenusiu si apatic, exista o ZONA, in care puteri supranaturale, extraterestre au darul de a implini orice dorinta celor care stiu sa le intre in voie. Profesorul si Scriitorul il naimesc pe Calauza sa ii conduca in aceasta ZONA. In ciuda impotrivirii acerbe a sotiei, atras de inefabilul unor experiente anterioare, acesta accepta sarcina.

Nu sunt foarte multumit de acest rezumat, dar n-am ce-i face, iar cei care sunt familiarizati cu proza fratilor Strugatki (care semneaza si scenariul) stiu foarte bine despre cei doi ca sunt foarte versati in a buimaci cititorul/privitorul, momindu-l si oferindu-i atat de putin, incat aproape il obliga sa-si construiasca propriul univers.

Stalker este precum o cladire gigantica ramasa neterminata, pe care o desavarseste imaginatia fiecaruia. Unii o vad cu turnulete de tabla, altii cu peretii de sticla, iar altii ca pe un bloc de beton. Oricum ar iesi, tot are ceva grandios.

P.S. Mi se pare ca o replica din Inception se potriveste de minune relatiei dintre realizatorii lui Stalker si privitorii lui:

We create the world of the dream, we bring the subjects into that dream and they fill it with their secrets.

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.