Caiet de insemnari

aprilie 16, 2012

Inclestarea titanilor

Nu e vorba despre  Clash of the Titans in traducere romaneasca, e vorba despre ceva aflat fix la polul opus, adica al excelentei in arta cinematigrafica.

Amicii de la filme-carti.ro au lansat o leapsa despre cele mai bune filme religioase; nu ma dau in vant dupa astfel de initiative ricoseistice online (numai la una am dat curs pana acum), iar despre religie nu discut din principiu, dar nu se cadea, conitza mea, sa ramai fara coledzi, ma inteledzi, asa ca le raspund printr-o descriere a pelicului Inherit the Wind.

Va aduceti aminte scena cu Al Pacino si Rober de Niro din Heat? Cred ca sunt in asentimentul multora cand spun ca tot filmul al lui Michael Mann pare a fi construit fix pentru a genera acele cateva minute, pe care un mapamond intreg le astepta de zeci de ani.

Inherit the Wind are exact efectul acelei scene, dar dilatat pe durata a peste doua ore. Intr-un orasel din sudul Statelor Unite, conservator si religios, un tanar profesor indrazneste sa predea elevilor teoriile lui Darwin despre evolutionism. Este arestat si trimis in judecata, dar procesul sau depaseste limitele unei simplu proceduri juridice si se transforma intr- o inclestare intre vechi si nou, material si spiritual si orice alta dihotomie mai credeti voi de cuviinta.

Deliciul pe care il ofera Inherit the Wind vine din ringul ideatic care ii pune fata in fata pe doi actori de categorie grea: Fredric March este campionul religiei si acuzatorul tanarului profesor, iar Spencer Tracy este avocatul sau si al dreptului la libera exprimare. Cei doi actori uzeaza de tot arsenalul din dotare: March este emfatic pana la exagerare, dar captivant prin diversitatea exprimarii, Tracy este arid, cinic, dar impecabil ca aparator al dreptatii si cu acea cautatura ironica pe care nu poti sa nu o indragesti.

Cu asa piese de calibru la indemana, regizorul Stanley Kramer (mare specialist in courtroom drama – vezi Judgement at Nurenberg) nu trebuie decat sa aleaga unghiurile potrivite de filmare si sa ii lase pe cei doi dublu oscarizati sa se desfasoare in voie.

E interesant de constatat cum interpretari bune par excelente cand vezi ca reusesc sa isi gaseasca loc langa altele titanice de-a dreptul. Tabloul acestei drame cu reverberatii pana in ziua de azi este completat de un pastor mult prea patruns de misiunea sa divina (Claude Atkins), un judecator credincios, dar si intelept (Harry Morgan – simpaticul colonel Potter din serialul M.A.S.H.) si un jurnalist ateu caruia ii place sa ii ia la misto pe habotnici, jucat de, supriza, Gene Kelly. Cel care, la o temperatura la care altii zac in pat, a oferit in Singing in the Rain un moment cu care ne putem recomanda ca specie oriunde in univers, demonstreaza aici ca fost si un mare actor, nu numai un coregraf si un dansator desavarsit. Poate chiar mai mult decat Oscarul onorific primit in 1952, cel mai frumos omagiu adus lui Gene Kelly e ca replica esentiala a filmului ii apartine.

Ca mesaj, Inherit the Wind tinde sa infiereze intoleranta celor pentru care credinta nu mai are suportul omeniei si acorda primatul libertatii in fata dogmei, dar nu e nicidecum vreun manifest anti-religios. Toti, inclusiv personajul lui Spencer Tracy, recunosc cea mai mare calitate a religiei: comuniunea pe care o aduce intre oameni. Ajungand cu gandul aici, nu pot sa nu-mi aduc aminte o imagine pe care o revad aproape saptamanal, dar de care nu ma satur niciodata: in drum spre sala unde imi desfasor antrenamentele, trec pe langa o biserica dintr-un cartier aproape periferic al Craiovei si vad o grup mare de oameni adunati pe un spatiu restrans; nimeni nu pare deranjat de aglomeratie, toti asculta slujba, in timp ce, in curtea lacasului de cult, copii se joaca fara nicio grija, dar si fara galagie.

Fie ca sunteti credinciosi pana in maduva oaselor, fie ca sunteti ateii cei mai inraiti, daca vedeti Inherit the Wind sigur va veti converti la dragostea pentru filme clasice.

martie 23, 2012

Vreau sa fiu ca Tom Hanks!

Tom Hanks nu e singurul actor care a reusit performanta sa castige doua premii Oscar in ani consecutivi:  in 1994 pentru Philadephia si in 1995 pentru Forest Gump. Venerabilul (nu pot sa-i spun altfel, desi a fost si el tanar la un moment dat) Spencer Tracy a obtinut, de asemenea, doua statuete, una in 1938 pentru Captains Courageous si alta in 1939 pentru Boys Town.

Fara a-i scadea in vreun fel meritele, cred ca Tracy a avut o misiune mai usoara, pentru ca, in acea perioada a Hollywood-ului, interpretarile erau mai „romantice”, asa ca gravitatea si aerul sau realist n-au avut mari probleme sa se impuna.

Tom Hanks, insa, a castigat intr-o perioada cand lumea filmului cunoscuse deja o extraordinara dezvoltare si in conditiile in care membrii Academiei mai dau premiile si pe baza unor compensatii (nu-i dam anu’ asta, ca e subiect controversat, lasa ca-i dam noi cumva la anu’) sau afinitati.

Asadar l-am luat pe Tom Hanks ca model, sperand sa pot reusi la RoBlogFest o performanta ca a lui. In 2011, cu ajutorul vostru, pentru care va mai multumesc o data, am castigat la categoria Cel mai bun blog de filme, asa ca anul acesta, in 2012, sper sa reeditez realizarea.

Pentru aceasta, am nevoie de ajutorul vostru. Cei care m-au sprijinit anul trecut isi mai aduc aminte ca era nevoie sa iti faci cont (ei nici nu trebuie sa isi faca altul, doar va logati cu contul de anul trecut – daca nu il mai stiti, doar cautati „roblogfest” in mail si veti gasi sigur mesajul in care sunt specificate numele de utilizator si parola).

Pe sustinatorii cei noi ii anunt ca e nevoie sa isi faca un cont. Din cate am remarcat, site-ul merge mai bine ca anul trecut, asa ca toata treaba asta n-ar trebui sa dureze mai mult de cateva minute. Totusi, va trebui sa pendulati un pic intre site si mail pana sa aveti contul activat, apoi dati un click in sectiunea voteaza si de acolo va descurcati fara doar si poate :).

UPDATE: Exista doua runde de vot. Prima dureaza pana pe 27 martie, asa ca sper sa am nevoie de ajutorul voastru si in cadrul celei de-a doua. La aceea e mai simplu, doar aveti contul facut deja, nu? 🙂

decembrie 26, 2011

De Craciun, fii mai bun, fii mai fericit

In Ajunul Craciunului, cei mai multi oameni aleg sa priveasca filme dragute, dulci, optimiste, care sa ii ajute sa intre in spiritul acestei sarbatori. Manat de un bizar impuls, m-am decis sa nu urmez o atare traditie si am vazut Judgement at Nuremberg.

Poate ca titlul si locul mentionat in el va spun deja despre ce e vorba, daca nu, se refera la orasul din Germania unde au fost judecati liderii nazisti dupa incetarea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Nu marii conducatori sunt subiectul acestui film, ci personaje fictive, apartinand sistemului, dar care, prin profesia lor, declanseaza ample dezbateri. Aceasta judecata de la Nuremberg incearca sa stabileasca daca inculpatii, judecatori la randul lor in cadrul Reichului, sunt vinovati sau nu de crimele acestui regim.

Spencer Tracy este un judecator american, batran, lipsit de spectaculozitate, fara rafinamente in gandire, care este chemat sa prezideze lucrarile acestui tribunal, caruia opinia publica deja nu ii mai acorda importanta. Acuzarea e condusa de Richard Windmark, american sadea, pentru care dorinta de a-i condamna pe inculpati depaseste simpla sarcina de serviciu; apararea ii revine lui Maximilian Schell, un tanar german abil, ambitios, cult si animat de niste cerebrale motivatii patriotice. Cea mai de marca figura din boxa acuzatilor este Burt Lancaster, jurist german de renume mondial, a carui integritate e indeobste cunoscuta, facand si mai dilematica stabilirea raspunderii sale in atrocitatile discutate.

Cand vine vorba de crimele regimului nazist, e greu sa ai o alta parere decat oroare totala fata de nivelul incredibil de abjectie pe care l-au atins niste fiinte umane (am dat, insa, spre suprinderea si intristarea mea, si de persoane care sustin ca Hitler a avut el ceva in cap; in astfel de situatii, eu unul nu mai zic nimic si raresc impercetibil rata de interactiune cu respectivii). Totusi, Judgement at Nuremberg nu te arunca intr-o tabara anume, ci te plaseaza fix la confluenta unor pozitii contradictorii, al caror conflict genereaza una din cele doua mari calitati ale acestei creatii cinematografice: te face sa reflectezi in mod socratic. Lege vs. dreptate, comunitate vs. individ, conjunctura vs. principii, acestea sunt mizele care transforma aceasta confruntare intr-una de proportii epopeice, desi se desfasoara in spatiu limitat.

Cea de-a doua mare calitate vine de la actori. Ca in orice film care se petrece intr-o sala de judecata, si in Judgement at Nuremberg se vorbeste mult, se declama mult, iar actorii se intrec unul pe altul in interpretari care dau fiori de placere. Cursa e castigata de Maximiliam Schell (castigator de Oscar pentru acest rol), absolut uimitor prin capacitatea cu care trece de la o stare la alta, de la agresivitate la aparenta blandete, de la soapte la strigate profunde, de la apasare la revolta, toate cu o dictie impecabila si cu un irezistibil accent german (priviti scena aceasta si va veti edifica).

E urmat indeaproape de Spencer Tracy, care opune arsenalului complex al tanarului confrate un bun simt atat de bine redat, incat, asa cum e imposibil sa nu il admiri pe versatul aparator, e imposibil sa nu il placi pe venerabilul om al legii, care isi are momentul lui de gratie in finalul filmului, menit sa readuca aminte detractorilor de astazi ca America de ieri a fost totusi farul calauzitor al democratiei.

Desi cu o idee mai jos pe scara interpretarii, Burt Lancaster are si el o bucata oratorica numai buna de dat exemplu prin scolile de actorie, iar in locul de unde acesta se manifesta cu toata energia aceea electrizanta si retinuta care i-a caracterizat multe dintre roluri, adica boxa martorilor, mai apar Judy Garland si Montgomery Clift.

E o diferenta colosala intre ingenua care ne-a fermecat in The Wizard of Oz si femeia apasata de remuscari din Judgement of Nuremberg, dar exact farama de inocenta care uneste cele doua roluri ale acestei superbe actrite, doborate prematur de propriile excese, ii transforma scurtul rol intr-o aparitie memorabila. Clift reuseste o performanta unica in contextul acestui film: nu apare decat intr-o scena, dar in cele cateva minute petrecute pe ecran, abate atentia de la toti ceilalti formidabili actori, inclusiv de la Schell.

De Craciun, vizionand Judgement of Nuremberg am devenit mai bun si mai fericit.

Mai bun (macar in teorie, pentru ca soliditatea morala nu se probeaza decat in practica), deoarece am inteles un dicton care pana acum mi se parea a avea un iz de sofism: E adevarat ca o viata nu valoreaza nimic, dar tot atat de adevarat este ca nimic nu valoreaza cat o viata.

Mai fericit fara doar si poate, pentru ca am vazut un film pur si simplu exceptional.

martie 2, 2011

Bratul legii

Bad Day at Black Rock este un film deshidratat de toate elementele care l-ar fi stanjenit. Intr-un orasel pierdut in pustietatile Americii, soseste un strain cu o singura mana care incepe sa zgandare trecutul si sa deranjeze pe cei cativa locuitori, care nu ezita sa se dedea la sicane si chiar la agresiuni pentru a-si apara secretul murdar.

Pe unde s-ar afla teatrul acestei drame, nu ni se spune. Cand se petrece ea, undeva dupa al Doilea Razboi Mondial. Care sunt motivatiile celor care au comis faradelegea sau ale ciudatului justitiar, aflam cat ne trebuie pentru a pastra naratiunea omogena. Dar toate aceste aparente lipsuri nu deranjeaza, pentru ca Bad Day at Black Rock nu este un film de profunzime, ci unul de efect.

Imaginile contureaza o lume atemporala, cu strazi luminate intens, dar pustii, aproape ca ale lui Chirico, populata cu interpretari de exceptie, care fac din scenariul dibaci alcatuit parabola luptei impotriva nedreptatii si a solidaritatii celor care iau parte la ea. Avem, pe de-o parte, grupul infamilor, condus de un respingator Robert Ryan si secondat cu brio de doi indivizi la fel de antipatici (excelentii Lee Marvin si Ernest Borgnine), iar, de cealalta, pe Spencer Tracy, implacabil, derutant si atipic om al dreptatii.

Personajul pare initial redus la figura aspra si usor cinica a lui Tracy si la gaselnita mainii lipsa, dar nu trece mult si constati ca omul poate fi si obosit  sau usor iritat si chiar un pic ingrijorat. Ce e cel mai grozav despre acest personaj este ca, desi uman in manifestarile sale, isi pastreaza cumpatul pana si in momentele cand chiar si tu, privitor deja angajat afectiv, te intrebi pe unde naiba o sa mai scoata camasa.

Justitiarul nostru actioneaza pe toate planurile. Cei care depasesc limita si-o iau in mod usturator sau chiar mai rau (la scena cand Tracy il altoieste pe unul cu O SINGURA MANA cu greu m-am abtinut sa nu chiui de satisfactie). Dar unul impotriva tuturor nu e o ipostaza castigatoare, chiar si pentru Spencer Tracy, asa ca exploateaza faramele de constiinta pe care le mai gaseste la unii locuitori ai oraselului si ii transforma in aliati.

Le doresc dictaturilor de tot felul ca, intr-o buna zi, un strain cu o singura mana sa le viziteze.

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.