Caiet de insemnari

iulie 14, 2011

Masina timpului nemilos

Desertul tatarilor de Dino Buzatti e acea carte despre care auzi atatea lucruri (bune), incat ajungi sa te gandesti daca nu cumva e supraevaluata si o lasi mai la coada listei de lecturi. Cand intamplarea face insa sa iti cada in mana, nu dureaza mult si incepi sa te intrebi: unde ai fost toata viata mea?

Desertul tatarilor are multe (nu pot sa zic „toate” pentru ca nu le stiu) atribute ale unei carti mari. De exemplu, simplitate in idee, complexitate in expunere si in ramificatii. Un tanar ofiter pe nume Giovanni Drogo este repartizat la o plictisitoare fortareata de frontiera, care strajuieste un hotar unde de sute de ani nu s-a mai intamplat nimic. Desi viata de aici e de o monotonie coplesitoare, Drogo se lasa prins si el de vraja nevazuta care ii atinge pe multi rezidenti ai garnizoanei si isi petrece viata aici, ajungand sa constate in amurgul ei ca nu a realizat nimic notabil.

Pare simplu, dar romanul lui Buzatti e mult mai mult decat am putut eu spune in cateva randuri; asta chiar si numai prin simpla impartire a textului, care delimiteaza inspirat prin litere romane bucati ce starnesc reflectii autonome, ca o bara de plastic, indoita in mai multe locuri, dar nu rupta.

Un mare merit al lui Buzatti este modul uimitor cum manevreaza timpul; exista momente cand acesta pare a sta in loc, impietrit in rutine, pentru ca apoi, fulgerator, scriitorul sa ne treaca peste ani, fara a ne provoca insa senzatia ca am pierdut ceva esential. Nu e decat o accelerare utila, menita sa pastreze naratiunea la o dimensiune optima, cu efect maxim.

O alta trasatura proprie unei carti mari pe care o regasim si aici, la fel ca in Don Quijote sau in Moby Dick, este ca intelesul pare la indemana, dar, de indata ce intinzi mana sa il apuci, ti se strecoara printre degete si se muta mai incolo, suficient de aproape incat sa il vezi, dar si suficient de departe incat sa fii nevoit sa te opintesti din nou. Si iar se strecoara si iar incerci si tot asa.

In ultima instanta, romanul lui Dino Buzatii este un test de personalitate, de toleranta mai precis. Repeziciunea cu care emitem judecati de valoare in zilele noastre ne-ar indreptati sa-l consideram pe Giovanni Drogo un ratat care isi iroseste viata, visand la cai verzi pe pereti. Unii mai intelegatori ar putea sa-i gaseasca circumstante atenunate in climatul psihic din fortareata, care poate influenta spiritele mai slabe.

Foarte putini l-ar privi cu simpatie, aceia carora nu le-a scapat ultimul cuvant al cartii, o infima frantura de text, dar care are potential sa deturneze intregul sens al romanului, fara a putea insa exista fara acumularea afectiva si intelectuala care l-a precedat.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o lectura magnifica.

iunie 22, 2010

Pentru cei care adora durerile de cap

Citind GOLEM XIV de Stanislaw Lem, mi s-a reactivat o senzatie ciudata si aproape neplacuta pe care nu am mai simtit-o de cand am vazut Odiseea Spatiala: 2001, regizat de Stanley Kubrick. Eram gripat si eforturile intense de a patrunde sensurile elevate si absconse ale acestei capodopere cinematografice, indeosebi la scenele de la final, m-au secatuit de puteri si mi-au intors boala cu cel putin o saptamana.

Cartea polonezului e structurata sub forma unei pseudo-relatari despre existenta meteorica si derutanta a unei inteligente artificiale superioare, denumite GOLEM XIV. Prima parte a romanului prezinta o scurta descriere a evolutiei tehnologice care a condus la aparitia acestei entitati; evident, nevoile militare au dat nastere unui astfel de proiect, apoi asidua zbatere pentru perfectionare si petru depasirea adversarilor (romanul e aparut in 1981, deci in timpul Razboiului Rece) ii duce pe precursorii lui GOLEM XIV in preajma oamenilor de stiinta.

Partea a doua a cartii este cea care provoaca migrene si se constituie sub forma unor prelegeri pe care GOLEM XIV le ofera pe tema conditiei omului, ca parte a universului, si constatari asupra naturii sale paradoxale. Evident, eu n-am facut decat sa va rezum dupa umilul meu intelect ceea ce eu banuiesc a fi fost subiectul acelor pagini, care au un asa nivel abstract si o densitate atat de mare a conceptelor incat, in incapatanarea mea de a pricepe ceva, am simtit cum imi zvacnesc tamplele. Perversitatea romanului, pentru ca altfel nu am cum sa o numesc, este ca surmenajul intelectual nu provoaca indignare, asa cum s-ar cuveni in fata oricaror lucruri pe care nu le intelegem, ci un fel de stranie placere. In acest punct, mi s-a relevat o noua comparatie cu domeniul cinematografiei, de data aceasta cu o prelegere la fel de inaccesibila din finalul superbului anime Ghost in the Shell.

Din aporie, GOLEM XIV trece apoi intr-o subtila satira. Partea a treia prezinta reactia omenirii in fata inteligentei abstracte si superioare a mega-computerului, cu teama si tenditele teroriste pe care acest ale inspira si cu dilema amutirii sale dupa ultima prelegere. De ce a preferat GOLEM XIV sa taca? Oare oamenii nu au mai prezentat niciun interes, datorita fragilitatii si instabilitatii lor sau inteligenta artificiala a constientizat ca intelectul fara sentimente este inutil? Dupa dureri de cap, persistenta cugetarii.

GOLEM XIV este o carte pe care o poti recenza o data, dar pe care trebuie si merita sa o citesti de cel putin trei ori.

 

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.