Caiet de insemnari

aprilie 3, 2012

Farmecul neverosimilului

M-am decis sa vad The Blind Side ca sa ma dumiresc de ce a luat Sandra Bullock Oscarul, pe care, apropo, l-a primit in aceeasi zi cu Zmeura de Aur; pentru alt film, evident, altfel chiar as fi inceput sa cred ca am intrat in vreo lume de-a lui Murakami, cu doua lune pe cer si oameni mici care ies pe gura.

The Blind Side are un inceput standard de film motivational inspirat din fapte reale. Big Mike (interpretat de un tip chiar foarte mare, Quinton Aaron) e un adolescent de culoare care, prin bunavointa oficialilor unui liceu crestin (stiu, suna aiurea, dar cam asa e pe la americani), in special a antrenorului de fotbal, ajunge sa urmeze cursuri acolo, dar fara a dovedi vreo mare aplecare pentru invatatura si continuand sa isi pastreze conditia de exilat la marginea societatii.

In cadrul unei scene care are, intr-adevar, potential sa umezeasca ochii, silueta sa masiva, trista, dar demna ajunge in raza vizuala vultureasca a Sandrei Bullock, dama bine la 40 si, aranjata din toate punctele de vedere: corp la care se aplica regula bunului simt enuntata de Bob Hope vis-a-vis de Marlyn Monroe, haine de soi, slujba interesanta, banoasa, dar care ii lasa timp berechet si de familie, care consta dintr-un sot ultra-intelegator si patron de nu stiu cate restaurante si dintr-un baiat si o fata, educati si ascultatori in limita posibilului.

Sandra Bullock nu sta pe ganduri, il ia pe Big Mike acasa, ii da de mancat si de imbracat si e chitita sa il adopte. De aici ar trebui sa inceapa o poveste sinuoasa, mustind de substanta dramatica, in care protagonista s-ar vedea pusa la zid de o comunitate intoleranta, s-ar instraina de familie, dar toate s-ar solutiona pana la urma, pentru ca binele invinge raul, asta e clar.

In The Blind Side, insa, fortele binelui realmente sterg pe jos cu cele ale raului. Nimeni din familie nu are ceva serios de obiectat: sotul se mai mira la rapiditatea manevrelor consoartei, dar o stie prea bine, asa ca nu se impotriveste si chiar se alatura initiativei, mezinul e incantat din prima (ce pustan n-ar vrea sa aiba un frate mai mare, mult mai mare, cu care domine in scoala?), doar fiica are o idee de indoiala in legatura cu imaginea ei in randul colegelor, treaba pe care o solutioneaza rapid si, cum altfel, in bine.

Restul de mici incercari la care este supusa aceasta opera de binefacere, inclusiv momentul in care propriile motivatii ale personajelor sunt puse sub semnul intrebarii (idee pe care am apreciat-o) sunt reglate in doi timpi si trei miscari de afurisenia binevoitoare a Sandrei Bullock, care nu si-a abandonat deloc stilul pe care i-l stim din atatea filme, dar pe care l-a directionat altfel si l-a transformat intr-un veritabil motor al povestii. Un motor de Oscar.

Ce mi-a dat de gandit este cat de obisnuiti suntem cu adversitatea, astfel incat sa resimtim asa acut lipsa ei. Recunosc, mi-a luat ceva timp sa ma obisnuiesc cu gandul ca nu se vor ciocni capete si mentalitati, dar, dupa aceea, m-am simtit excelent, pentru ca The Blind Side suplineste inclestarea prin savoare din belsug (pe langa Sandra Bullock, Jae Head in rolul pustanului merita o coronita de premiant – nu va uitati asa la mine, e saptamana „Scolii Altfel” si cand vad puzderia de scolari pe strada, ma apuca nostalgia).

The Blind Side este un film frumos pentru ca este Blind-at impotriva oricaror acuzatii de neverosimilitate, la care poate raspunde exact ca orice persoana care face ceva din suflet si e luata la rost de ciufuti si nihilisti: Da, bah, si care e problema ta?

Nu stiu daca v-am mentionat, dar, in acest film, Sandra Bullock se ocupa de design interior, deci va poate ajuta sa alegeti mobila pentru sufragerie sau chiar un coltar de bucatarie.

decembrie 26, 2009

Sandra din fire n-are lecuire

O persoana cu mania disectiilor intelectuale si care a vazut cateva comedii romantice hollywoodiene poate redacta cu usurinta o lista de trasaturi standard ale acestui tip de film, care, schematic, ar arata cam asa:

– Situatie inedita care genereaza actiunea

– Antipatia si antagonia proagonistilor atinge punctul maxim

– Cei doi se umanizeaza si incep sa se simpatizeze reciproc

– Apropierea dintre cei doi se desavarseste in timpul unui context favorabil (petrecere, ploaie, masina ramasa in pustietate, etc.)

– Un element perturbator provoaca un moment de cumpana in care un protagonist pleaca si celalalt constientizeaza definitiv ce simte

– Protagonistul cu musca pe caciula intreprinde o actiune reparatorie

– Celalalt protagonist nu se lasa mult rugat

– Happy End

Inarmata cu un tabel, aceasta persoana va purcede la vizionarea The Proposal si va bifa toate aceste caracteristici si, eventual, va face minore observatii pe langa.

O sefa de editura (Sandra Bullock), scorpie si eficienta, afla cu stupoare ca, neavand cetatenie americana, va fi deportata si isi va pierde slujba. Asa ca ii vine ideea sa il ia de barbat pe asistentul ei (Ryan Reynolds), un tip aparent moale si cu ambitii de scriitor. Numai ca, pentru a pacali vigilenta celor de la Imigrari, cei doi sunt nevoiti sa simuleze intreg procesul marital, inclusiv cunoasterea parintilor lui si toate cele.

Asta e prima liniuta din lista de mai sus. Consideratii artistice nu prea am de facut, pentru ca o astfel de comedie romantica are un rol limitat si precis, aproape educational, de a binedispune si face incasari, si cum The Proposal nu se abate de la canoanele enuntate, va cam dati seama ce fel de film e.

Singurul aspect care mi-a dat de gandit e interpretarea Sandrei Bullock. Vazand-o, mi-am dat seama ca, intr-adevar, unii oamenii au inclinatii inascute pentru a face unele lucruri si mai putin pentru a face altele.Cele cateva minute de afurisenie de la inceput ii solicita actritei eforturi considerabile, laudabile, dar deloc verosimile, iar apoi, cand scenariul se destinde, se simte mult mai in largul ei cu grimasele si gagurile pe care i le stim, adica nu foarte memorabile, dar simpatice.

Asta mi-a adus aminte si de ce imi povestea mama despre doi mari actori romani, Grigore Vasiliu Birlic si George Vraca. Cand Birlic se impiedica, involuntar, pe scena, publicul radea de se prapadea. Cand George Vraca, ilustru interpret de tragedie, s-a gandit odata sa se impiedice intr-adins, ca sa rada lumea si de el, toata audienta a inlemnit: „Aoleo, s-a impiedicat Vraca!”.

Sa ne revedem si recitim cu bine la anul!

P.S. Poza articolului, impreuna cu reclama aia la telefonie mobila, imi hranesc speranta ca barbatia n-a murit :P.

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.