Caiet de insemnari

februarie 14, 2013

Serialul Oscarurilor – Episodul 7

Miserables1Astazi este ziua dedicata unui favorit. Desi n-are nicio treaba cu Valentine’s Day, se poate spune ca aceasta creatie cinematografica mi-a castigat inima.

Intr-un an cu filme care mai de care mai oscarizabile, Les Miserables reuseste sa se ridice un pic peste ele pentru ca, in primul rand, are meritul de a lua o poveste nemuritoare si de a o rescrie, astfel incat sa ramana aceeasi, dar si sa aiba un aer proaspat si inedit. Am crescut cu romanul lui Victor Hugo, cu ecranizari, cu desene animate, iar acum vad ca una dintre acele valori in jurul carora s-a construit personalitatea mea e inca acolo. E un sentiment inaltator si reconfortant.

Les Miserables este musical, adica se canta. Se canta mult, foarte mult, dupa calculele mele 98% din timp. Exista un moment cand iti dai seama ca n-ai sa auzi replici rostite, ci doar fredonate; e un pic debusolant, dar nu va lasati coplesiti de el, acordati filmului timp si e imposibil sa nu va lasati sedusi de magia acestui amalgan de voci.

Am folosit cuvantul „amalgam” intr-adins, pentru ca actorii din Les Miserables canta fiecare pe limba lui; de aici impresia ca unii canta mai bine, iar altii mai prost. Criticile in acest sens l-au vizat in principal pe Russell Crowe, caruia am sa-i iau un pic apararea; nu din punct de vedere artistic (nu ma ajuta urechea muzicala, pe care n-o am deloc, de altfel), ci din al contextului. Ia imaginati-va pe Javert, sumbrul si robotizatul politist, cantand cu o voce suava si cristalina; nu prea merge, nu? De asemenea, regizorul Tom Hooper a fost luat la rost ca i-a pus pe actori sa cante in situ, nu in studio, pentru a fi dublati apoi. A fost o decizie riscanta, dar care a dat roade, pentru ca a insuflat viata filmului, care nu mai e doar o poveste in care se si canta, ci una pur si simplu cantata.

Hugh Jackman, care e un actor prea bun, incat sa n-aiba macar o nominalizare la Oscar, o priveste acum, pentru un rol foarte dificil. Dupa forta animalica pe care o degaja la inceput, Jackman trece la o sub-interpretare inspirata, in conditiile in care un musical de obicei potenteaza expresivitatea, conturandu-l excelent pe Jean Valjean drept un om care se straduieste din rasputeri sa isi ascunda trecutul si care isi vede viata imbogatita intr-un mod neasteptat prin aparitia micutei Cosette.

Anne Hathaway isi poate face deja loc in vitrina pentru statueta; o spun numeroasele premii luate pana acum, la care adaug si umila mea parere: calitatea rolului ei este ca inglobeaza cea mai multa actorie in stare pura (metamorfoza fizica, alternante bruste de trairi) pe langa partea muzicala. Unde mai pui ca nu-mi aduc aminte ca ochii ei minunati sa fi iesit vreodata atat de mult in evidenta.

Miserables2

Ca si la Lincoln, ma vad nevoit sa ii laud pe ceilalti actori la gramada, ca sa nu transform acest articol intr-un pomelnic. Ce o sa remarc, insa, e armonia care domneste intre generatiile care compun acest film, de la Cosette mica si Gavroche la tinerii Eponine, Marius sau Cosette adolescenta pana la veteranii Javert si Valjean. O mentiune speciala voi face, totusi, pentru cuplul Thernardier, format din Helena Bonham Carter si Sacha Baron Cohen (omul asta chiar stie sa interpreteze, daca are ce!), care nu se abat de la spiritul personajelor din roman, dar pe care le reinventeaza in cheie umoristica.

Ca regizor, Tom Hooper controleaza fara cusur acest complex auditiv si vizual, stiind cand sa apese pe acceleratie si cand sa il lase la relanti. Nu o sa incep din nou cu jelania ca de ce nu e printre nominalizati, dar promit sa ii iau in curand la puricat pe Ang Lee si pe Michael Haneke, sa vedem de ce sunt ei acolo si artizanul acestei superbe pelicule nu. Despre David O. Russel si Silver Linings Playbook m-am lamurit si va voi impartasi impresiile in episodul urmator.

In volumul 1001 filme de vazut intr-o viata, articolul despre Singin’ in the Rain se incheie cam asa: Datorita acestui film, viata este mai frumoasa. Ma incumet sa extrapolez si sa spun: datorita speciei musical-ului, viata este mai frumoasa.

Miserables3

Sa vedem pe cine a depasit Les Miserables in inima mea:

Episodul 1 – Argo

Episodul 2 – Zero Dark Thirty

Episodul 3 – Django Unchained

Episodul 4 – Beasts of the Southern Wild

Episodul 5 – Lincoln

Episodul 6 – The Master

iunie 11, 2010

Tristeti provinciale

Nu stiu cum s-a vazut Robin Hood la fabulosul, mirobolantul IMAX din Bucuresti, dar la un amarat cinematograf din provincie nu a reusit decat sa ma intristeze.

Pareri defavorabile auzisem destule, dar m-am dus la el increzator ca ceva, ceva tot imi va placea, mai ales ca, teoretic, aveam motive: e cu Russell Crowe, Cate Blanchett si Max Von Sydow, e regizat de Ridley Scott si spune povestea unui personaj pe care il indragesc de cand eram pustan.

Vreo 15-20 de minute din film eram gata sa ma ii iau apararea fervent impotriva detractorilor. Robin al nostru slujeste in armata lui Richard Inima de Leu, care e prezentat demitizat si abrutizat, adica veridic din punct de vedere istoric, ceea ce nu mi s-a parut de lepadat. Numai ca, dupa ce mult romantatul rege moare si Robin al nostru ia identitatea unui nobil, cu tot ce presupune asta, si intra in mrejele unei conspiratii menite sa subjuge Anglia, totul se rupe. Povestea se precipita, conflictele sunt puerile si previzibile, relatiile dintre personaje sablonarde.

Tristetea nu a survenit din simplul fapt ca am vazut un film slab, pentru ca asta e inevitabil cand iti place aceasta arta. M-a pus pe ganduri traseul inexorabilal marilor artisti care au facut parte din esecul numit Robin Hood. Toti cei pe care i-am mentionat mai sus au avut momente sublime in carierele lor (Russell Crowe si Ridley Scott chiar l-au impartasit in Gladiator) si nu se poate spune despre ei ca mor de foame sau ca nu au strans suficienti bani sa le ajunga pana la sfarsitul vietii. Atunci, ce nevoie i-a impins sa se inhame la un proiect in care nici macar nu au crezut?

Ca sa va dati seama pe ce ma bazez cand spun asta, urmariti-l pe Crowe, un actor care are darul de a imbina vitalitatea si expresivitatea. E placid, vrea sa fie dur, are vorba putina, ca sa nu interpreteze prea mult, dar nu prea ii iese; in apararea lui, la ce scenariu are Robin Hood, il inteleg de ce n-a vrut sa se faca auzit prea des.

Cu Ridley Scott am sa fiu mai rau; il cunoasteti, e regizorul scenelor de lupta impecabile si spectaculoase si, pe alocuri, il recunoastem; dar are si unele derapaje majore, precum invazia din finalul filmului care seamana cu debarcarea din Normandia. Intertextualitate, frate, dar s-o stim si noi! Cred ca un dram de senilitate tot l-a atins pe batranul maestru. Pana la urma, Ridley Scott nu e Sergiu Nicolaescu!

Robin Hood e un motiv sa mai tineti din cand in cand cont si de gura lumii.

martie 20, 2009

Of, of si mai, mai

Filed under: Filme — Iulian Fira @ 13:43 +00:00mart.
Tags: , , , , , , , , ,

Body of Lies este un film cu spioni. Este cu Russell Crowe si Leonardo DiCaprio. Este regizat de Ridley Scott. La inceputul a foarte multe scene apare scrisul ala sacadat si patratos specific celor mai multe dintre filmele cu si despre spioni. Actiunea se petrece in mare parte in Orient, prin Irak, Iordania si Dubai.

Daca va intrebati de ce tot enumar aceste amanunte aparent inutile, n-am sa va mai tin in suspans si am sa va divulg ca incerc sa trag de timp, pana imi vine ceva relevant si inspirat in minte despre acest film care nu are nimic nou, nimic palpitant si nimic memorabil.

Body of Lies e facut intr-un mod obosit, asa cum te duci la lucru luni dimineata, fara nicio tragere de inima, iar cei implicati in realizarea lui, de la actori (incercand sa para dur de tot, DiCaprio a reusit contraperformanta sa imi aduca aminte de Titanic), pana la regizor, toti au facut cinste categoriei pe care superba critica Magda Mihailescu a numit-o ”cinematograf alimentar”.

Măcar să mănâncă și gura lor ceva

decembrie 15, 2008

Impuscaturi si vite

Filed under: Filme — Iulian Fira @ 13:43 +00:00dec.
Tags: , , , , ,

De cand eram mic, am fost invatat sa numesc western-urile filme cu impuscaturi si vite. In 3:10 to Yuma vite nu apar decat putin, dar impuscaturi sunt din belsug. Auzisem ca filmul e de fapt un remake, dar habar nu am de original, asa ca nu prejudecati nu am avut cand l-am privit. Cu toate acestea nu mi-a scapat senzatia ca realizatorii nu au avut in cap sa faca ceva original, ci doar ceva sanatos si antrenant.

3:10 to Yuma e un film cu barbati scumpi la vorba si iuti de pistol. Christian Bale (prestatie onorabila) e un fermier linistit, prea linistit chiar, care ajuta la prinderea unui bandit celebru (Russell Crowe) si se baga sa il transporte pana la trenul care l-ar duce la inchisoare, in ciuda faptului ca gasca de faradelegi a captivului nu s-ar da in laturi de la nimic sa il salveze. Unde mai pui ca si prizonierul e cel putin dat naibii. Ben Foster face un rol tare de personaj negativ detestabil, dar Crowe salta filmul. E genul de personaj ”you love to hate”, diabolic si fermecator si cu o moralitatea a lui, pe care numai candoarea filmelor americane o poate afisa. Ii prinde bine sa mai iasa din ipostaza de baiat bun cateodata, ii tine talentul neplafonat.

In rest, muzica buna, imagine asijderea. O experienta agreabila per total.

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.