Caiet de insemnari

martie 28, 2013

Viitorul din trecut functioneaza

Snow-CrashIata ca a venit vremea cand o carte pe Kindle mi s-a parut o experienta optima si n-am mai simtit nostalgia dupa paginile tiparite.

Asta nu inseamna ca am abjurat de la ce am declarat in nenumarate randuri. Nu, placerea de a simti hartia ramane imuabila, insa suportul electronic merge de minune cu un roman SF precum Snow Crash al lui Neil Stephenson.

Scris in 1992, universul futuristic al cartii, cu realitatea sa virtuala si cu tot felul de gadgeturi care intervin deus ex machina, ar parea desuet in prezent, dar, la vremea lui, trebuie sa fi facut senzatie pentru modul cum  lumea avatarelor si a fiintelor reale se impletesc si contureaza o poveste despre un samurai-hacker si o curierita-skaterita, care conlucreaza pentru a supravietui intr-o lume in care Mafia controleaza livrarea de pizza, drogurile sunt omniprezente, iar magnati cu ganduri grandomane dezgroapa artefacte sumeriene pentru a controla mapamondul.

Citind Snow Crash am ajuns sa apreciez mai bine Neuromantul, cartea care a initiat universul cyberpunk si care mi-a dat mari batai de cap cand am lecturat-o. Am inteles ca Gibson a anticipat tehnologia pornind din momentul sau istoric, iar Stephenson a construit pe esafodajul predecesorului.

Principala sa metoda pentru aceasta realizare a fost injectarea cu botox hiperbolic a unei multimi de locuri comune contemporane lui atunci si noua deocamdata, dar, suprinzator, rezultatul nu este diform, ci functioneaza. Are lacunele lui, dar vivacitatea scriitorului, care nu se teme sa se desfasoare, inscriindu-se in preceptele lui Mo Yan referitoare la „romanul mare”, captureaza atentia cititorului intr-un paienjenis de descrieri de peisaje hiperindustrializate reale, topografii virtuale, cultura underground, pseudo-teorii istorice si personaje care i-ar prilejui lui Ridley Scott creatii la fel de pitoresti precum cele din Blade Runner.

Finalul pierde din intensitate, fiind prea exploziv si prea putin grandios, dar poate ca sunt eu mult prea setat pe ideea ca la o naratiune de actiune punctul culminant coincide cu deznodamantul.

Kindle-ul i-a ajutat mult lui Neil Stephenson in privinta impresiei pe care mi-a facut-o cartea sa. Acest mecanism subtire si ingenios,sa recunoastem, a accentuat senzatia de cufundare intr-o lume in care protagonistul (pe care il cheama chiar asa – Hiro Protagonist – o gluma metatextuala, seaca, dar reusita a autorului) penduleaza intre dat cu sabia fizica in dusmanii de clasa si mesterit cu unealta hackereasca la infrastructuri de date.

Nu stiu daca mi se schimba mentalitatea, dar romanele SF bune chiar merita citite pe suport electronic.

 

octombrie 13, 2010

In mers de rac

Filed under: Carti — Iulian Fira @ 13:43 +00:00oct.
Tags: , , , , ,

Scarabeul in musuroi. Pelerinii nu pot fi deasupra lui Dumnezeu. Aceste doua sintagme au parafat dragostea iremediabila pe care am ajuns sa le-o port fratilor Arkadi si Boris Strugatki.

Motivele sunt clare: desi imaginatia le zburda nestingherita, te invaluie si te nauceste, n-ai cum sa le ratezi mesajul. Sau macar dilema pe care ti-o prezinta. Scarabeul in musuroi este inrudit tematic cu romanul Valurile linistesc vantul, ba mai mult, chiar il preceda, ca moment al aparitiei. N-am avut habar de asta si, avand in vedere ca si aceasta carte are o predecesoare, Insula locuita, pe care, de asemenea, intentionez sa o citesc, se pare ca destinul mi-a rezervat un traseu de rac in privinta acestei trilogii.

Ca si Valurile linistesc vantul, suntem plasati intr-un viitor nu se stie cat de indepartat, iar acelasi personaj principal, mai tanar, evident, are de luat urma unui tip cu reputatia unui om serios si de treaba care, dupa ce isi omoara un apropiat, vine pe Pamant pe nevazute si cu scopuri necunoscute.

Sub indrumarea superiorului sau, un tip morocanos, misterios, dar, pare-se, animat de bune intentii, agentul nostru futuristic intra in contact cu diversi apropiati ai urmaritului si desluseste itele unei povesti in care sunt implicati aceiasi Pelerini, o rasa foarte putin cunoscuta si mult mai avansata, care se amesteca subtil in treburile pamantenilor, fara sa se stie catusi de putin de ce.

Valurile linistesc vantul este mai contemplativ si se concentreaza pe o perspectiva mai larga. Scarabeul in musuroi are un aer de roman de spionaj, este mai dinamic si are un umor mai fin, cadrul general, cu evidentul sau iz socialist, contribuind la asta.

Tratamentul aplicat cititorului este insa acelasi; in ambele cazuri exista o abundenta de termeni si obiecte care sunt introduse de parca acela care ar parcurge cartile le-ar sti de cand lumea. Asta nu inseamna insa ca fratii sunt incoerenti ca stil; dimpotriva, iar asta imi place cel mai mult la ei – te forteaza sa completezi masivele bucati lipsa din puzzle.

Iar in efortul de a umple aceste gauri, mesajul se strecoara mai usor si se lipeste mai consistent: un ajutor din partea cuiva mai puternic este mana cereasca sau cal troian?

iulie 8, 2010

Fragilitatea omului

Sfarsitul copilariei de Arthur C. Clarke te introduce rapid in senzatia de neliniste care va domina tot romanul. Overlorzii, o rasa ultra-inteligenta si misterioasa, intra in contact cu pamantenii si isi instaleaza navele gigantice deasupra marilor orase. Nu urmeaza vreun atac nimicitor, ci doar instaurarea unei noi ordini mondiale, bazate pe liniste, uniformizare si armonie, la a caror respectare noii veniti vegheaza cu strasnicie, fara a se arata la fata.

Clarke acopera perioade mari de timp printr-o proza care pare ca il imbie pe cititor sa faca presupuneri. La inceput, la primele contacte cu overlorzii, omenirea este cea pe care o stim: turbulenta, neincrezatoare, incapatanata in a-si pastra identitatea. Cu o bunavointa implacabila, Karellen, Supraveghetor al Pamantului, demonteaza toate tentativele de rezistenta si conduce omenirea spre stadiul cand isi poate intalni noii stapani, care au infatisari familiare, dar deloc placute oamenilor.

La momentul cand overlorzii se dezvaluie, oamenii se complac deja intr-o pasnica mediocritate, bazata pe un nivel de trai ridicat si o mobilitate care le permite sa calatoreasca dintr-un colt al altului al mapamondului in cateva ore. Peisajul nu e atat de sumbru ca intr-o distopie clasica, dar parca aduce totusi, mai ales ca intentiile nepamantenilor raman la fel de obscure, iar cateva elemente abil presarate pe ici, pe colo de Clarke intriga si instiga la banuiala ca scopul overlorzilor este dincolo de simpla pace mondiala.

De cand ma stiu, mi-am format un sistem anume de a recenza o carte: urmand momentele subiectului, asa cum le-am invatat in gimnaziu, fac un scurt rezumat pana la momentul catalizator al actiunii, cunoscut indeoste sub numele de intriga. Sfarsitul copilariei m-a pus in dificultate, pentru ca este perpetuu surprinzatoare; de la capitol la capitol nu ai cum sa ghicesti cum va evolua si ce personaje vor aparea. Si sunt slabe sanse ca supozitiile pe care, inevitabil, un cititor le va face sa atinga grandoarea pe care scriitorul o rezerva romanului sau la final.

O betie cosmica de culori si o viziune deopotriva colosala si infernal de trista asupra destinului omenirii vor insoti ultimele pagini ale unei carti care are darul de a se agata cu incapatanare de memoria celui care a parcurs-o.

 

mai 12, 2010

Suspans robotic

Legea I: Un robot nu are voie sa pricinuiasca vreun rau omului sa sa ingaduie, prin neinterventie, sa i se intample ceva rau unei fiinte umane.

Legea II: Un robot trebuie sa asculte poruncile omului, dar numai atunci cand ele nu contrazic Legea I.

Legea III: Robotul trebuie sa-si apere propria existenta, dar numai atunci cand nu contrazice Legea I sau Legea a II-a.

Isaac Asimov ar trebui sa fie un model, nu numai pentru scriitorii de SF, ci pentru noi toti. A avut un moment de inspiratie cand a generat aceste anunturi si si-a asigurat o paine de mancat pentru restul vietii. Aparenta unitate de monolit a societatii robotizate pe care o propune scriitorul sprin corelarea legilor sale lasa insa loc de manevra pentru diverse interpretari semantice sau subtile contradictii de sens.

Un alt merit al lui Asimov este insa ca nu s-a culcat pe-o ureche, ci a exploatat la maxim propriul esafodaj de idei, construind in jurul lui naratiuni consistente. The Naked Sun este una dintre acestea si se distinge prin tusa ingrosata cu care autorul trateaza anumite previziuni asupra evolutiei omenirii.

Intr-un viitor mai indepartat, pamantenii au colonizat alte planete, numai ca acestea din urma s-au dezvoltat si au evoluat tehnologic mult mai rapid, spre deosebire de planeta mama, care si-a urmat traseul vehiculat si in alte scrieri ale lui Simov, spre fractura dintre natura si om, care s-a refugiat in orase suprapopulate, izolate de exterior sub cupole gigantce.

La momentul cand suntem introdusi in actiune, Pamantul nu mai este decat o ruda saraca si dispretuita a fostelor colonii. Cu toate acestea, un detectiv pamantean este solicitat sa ancheteze o crima, fapt nemaiintalnit pe planeta Solaria, a carei societate dusese eugenia, tehnologizarea si stabilitatea pana aproape de absolut. Investigatorul este asistat in misiunea sa de un robot cu infatisare umana, enervant de impasibil si impecabil in conduita sa, trimis de o alta mare putere spatiala, cu scopuri multiple si obscure.

The Naked Sun are toate trasaturile unui roman politist: totul porneste de la o crima, avem mai multi suspecti, actiunea evolueaza, iar cititorul simte ispita pariului in ceea ce-l priveste pe faptas. Precizia cinematografica cu care Asimov creioneaza peisajul tehnologic ar usura la maxim o posibila ecranizare, mai ales cu efectele CGI la indemana. Particularitatea acestei carti izvoraste din universul relatiilor interumane de pe planeta Solaria; contactul fizic a devenit o povara, limitata strict la procreere. Evident ca un detectiv dintr-o lume unde nu ai loc unde sa arunci un ac intr-o alta in care comunicarea se realizeaza prin holograme nu poate decat sa tulbure apele, rezultand situatii hilare. Precum in Vertigo al lui Hitchcock, si fobiile de care sufera personajul principal picura un strop suplimentar de savoare romanului.

Interesant este ca Isaac Asimov ne propune doua alternative divergente la viitorul omenirii, ambele avand darul de a ne pune pe ganduri in privinta neajunsurilor lor.

 

mai 2, 2010

Lupta cu sine

Exista lucruri carora nu le acordam importanta si care se dovedesc a ne influenta covarsitor. Umbra lui Ender de Orson Scott Card este un roman pe care am inceput a-l citi cu un scop precis, de a avea material pentru rubrica pe Bookblog.ro, si pe care, dupa ce am descoperit ca mai fusese recenzat o data de altcineva, l-am parcurs pana la capat din constiinciozitatea pe care mi-am format-o de mic, de a nu lasa nicio carte neterminata.

Acest roman SF este un pariu interesant al autorului; dupa ce a inregistrat un succes ametitor cu Jocul lui Ender, Orson Scott Card s-a gandit sa recreeze universul copiilor antrenati ca soldati pentru lupta impotriva unor gandaci extraterestri din perspectiva unui personaj secundar pe nume Bean.

Bean e un copil cu origini misterioase si cu o inteligenta peste a oricarui muritor de rand. In primele capitole e infatisat intr-o feroce lupta pentru supravietuire, pentru ca apoi sa ajunga pe aceeasi statie orbitala unde se petrece si actiunea romanului anterior. Aici intra intr-o lume in care sperantele, adoratia si invidiile se concentreaza asupra lui Ender, un copil minune, considerat a fi noul salvator al omenirii (nu va inselati prea mult daca gasiti similitudini cu Harry Potter). Cerebral si glacial, Bean demareaza un proces de intelegere a acestui microcosmos si, eventual, de dominare a lui. Calitatile il duc, inevitabil, in preajma lui Ender, caruia ii studiaza cu minutiozitate trasaturile pozitive si ii depisteaza fara gres defectele.

Cartea este scrisa curat si antrenant, se citeste usor si are meritul ca se poate constitui intr-o lectura autonoma, pe care o poate savura oricine, fara sa fie nevoie de a cunoaste detalii din ilustrul predecesor.

Nu mi-e rusine sa recunosc ca finalul m-a emotionat profund. Ambitios si aparent lipsit de sentimente, Bean intelege ca exista unii oameni care sunt condamnati la sarcina, deopotriva apasatoare si inaltatoare, de a-i conduce pe ceilalti, de a fi intruparea sperantelor si depozitarul increderii lor. Mai intelege si ca, daca inteligenta nu te face automat unul dintre acestia, o poti folosi pe nevazute pentru a-i sprijini cand se clatina si indruma cand gresesc, multumindu-te doar cu laurii pe care propria constiinta ti-i va acorda.

Umbra lui Ender este o cronica impecabila a celei mai teribile lupte pe care o are de dus un om: lupta cu sine.

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.