Caiet de insemnari

mai 23, 2011

Spion fara voie (si fara talent)

Individul nevinovat si onest care se vede prins fara voia lui in conspiratii cu scopuri care ii sunt necunoscute nu e o tema rara a cartilor de suspans. Dar in Epitaf pentru un spion, Eric Ambler adauga personajului sau principal inca o dimensiune, hotaratoare pentru modul cum romanul sau se distinge de restul genului din care face parte: lipsa abilitatii.

Sa vedem ce scriu editorii pe spatele cartii:

Josef Vadassy, tanar profesor maghiar ramas, in urma Tratatului de Trianon, fara nicio cetatenie, isi petrece pe coasta Mediteranei prima vacanta dupa cinci ani de munca la Paris. Nu mica va fi mirarea lui cand, dupa ce executa cateva fotografii experimentale ale unor soparle, se va trezi arestat de politie si acuzat de spionaj. Pus in fata perspectivei sumbre de a fi expulzat si de a nu mai putea trai nicio tara din lume, Josef Vadassy va trebui sa-si foloseasca intreaga ingeniozitate pentru a colabora cu Serviciul de Informatii francez si pentru a-si dovedi nevinovatia.

N-as fi putut sintetiza intriga romanului mai bine, motiv pentru care am apelat la ieftinul tertip de a o reda in intregime, insa cu termenul „ingeniozitate” nu pot fi de acord. Cu toata simpatia pe care o am pentru acest Josef Vadassy si pe care o s-o explic imediat, personajul noastru face tot felul de prostioare care, in conditiile unor adversari cu minti criminale geniale (asa cum suntem invatati din filmele americane), l-ar fi dus la pierzanie. Dar, conform zicalei Nu te teme de a inainta incet, ci doar de a sta pe loc, cum, necum, cu toata stangacia de care da dovada, protagonistul contribuie la derularea povestii si la solutionarea ei.

Simpatia pe care o nutresc pentru el provine din insasi conditia sa de apatrid: ungur ajuns iugoslav cu pasaport expirat, vorbitor de engleza, franceza, italiana si germana, Vadassy nu apartine nimanui si, tocmai de aceea, isi apartine siesi, intr-o epoca in care adeziunea la o natie i-a atras pe oameni in cea mai urata manifestare a cruzimii lor: Al Doilea Razboi Mondial. Datorita originii unguresti, dar si a cosmopolitismului sau, figura centrala a cartii lui Embler mi-a adus aminte de un personaj real, Richard de Codenhove-Kalergi, asiduu militant pentru unitatea Europei, dar si de unul fictiv, contele Laszlo de Almassy din tulburatorul roman Pacientul englez de Michael Ondaatje, superb ecranizat de Anthony Minghella.

Cadrul in care se desfasoara suspansul are ceva din Casablanca: un loc (inca) ferit de razboi, in care coabiteaza semintii diferite, ale caror tensiuni si patimi nationaliste se manifesta mocnit. Tinand cont ca data de aparitie a acestei carti preceda izbucnirea conflagratiei mondiale, remarcam o dureroasa luciditate a lui Ambler in ceea ce priveste situatia geopolitica a continentului sau.

Hulita sau admirata, tagma spionilor are parte de o atitudine speciala din partea autorului. Avem ironie acida fata de ambitiile distructive ale guvernelor care fac uz de serviciile lor, dar si un fel de compatimire fata de niste oameni sortiti sa traiasca o viata dubla si sa adune informatii pentru a le vinde, asa cum multi sarmani scormonesc prin gunoaie pentru a gasi resturi de folos.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o binemeritata pauza de suspans.

mai 4, 2011

Dr. House scrie carti!!!

Daca luni s-a nimerit numai bine sa scriu despre un film cu biliard, in conditiile in care finala Campionatului Mondial de Snooker inca se desfasura, astazi, in contextul stirilor despre lichidarea lui Osama bin Laden si a puzderiei de speculatii care au insotit-o, pare taman la fix sa redactez o recenzie despre o carte de spionaj si suspans.

Si nu orice fel de carte, pentru ca Traficantul de arme este scrisa de Hugh Laurie, Dr. House in persoana. Marturisesc ca n-am vazut nici macar un episod din acest serial, dar stiam destule despre el si despre personajul sau central, incat o asemenea combinatie inedita sa imi atraga atentia.

Cel mai suprinzator nu este insa metamorfoza actor->scriitor, ci, mai ales, ca romanul nu e rau deloc. Are el unele betesuguri, pe care vi le voi spune pe parcurs, dar, per ansamblu, mi-a oferit acea destindere numai buna sa desparta intre ele unele lecturi mai greu de digerat si chiar mi-a smuls cateva rafale de ras.

Cartea este scrisa la persoana I, din perspectiva unui fost militar britanic, sarcastic si impertinent, dar cu un simt al binelui si al raului clar definit, care, angajat fiind sa asasineze pe cineva, refuza sa-si duca misiunea la indeplinire si se vede prins intr-o complicata retea de tradari, trafic de arme, magnati grandomani, conspiratii transpartinice, injuraturi fara perdea, servicii secrete si femei fragile sau duplicitare.

Pentru ca autorul sta cu cate un picior de fiecare parte a oceanului (e scolit in tara de bastina, dar isi castiga o paine babana dincolo), Traficantul de arme incepe in stil englezesc si se termina in stil american, iar transformarea asta a daunat putin la impresia generala, pentru ca mi-a placut sensibil mai mult prima parte, in care l-am urmat pe un fel de Philip Marlowe britanic, un tip cu o aversiune fatisa fata de colingualii transatlantici, un talent nebun de a-i enerva pe altii si cu un fler innascut de a iesi din situatii incurcate, toate filtrate printr-un monolog interior savuros, in care am simtit un vag iz de Wodehouse.

In cea de-a doua parte, protagonistul capata un aer de John McLane, iar actiunea devine mult mai alerta si, pe alocuri, mai previzibila. Ii recunosc insa lui Hugh Laurie meritul ca a atenuat binisor aceasta trecere de la intriga locala, din Londra, la cea internationala, intinsa pe mai multe continente. In bucata asta, romanul capata un aer curat filmic, care dovedeste ca autorul are in sange genele audio-vizualului si ca, doctrinar vorbind, dezaproba politica externa americana.

Un alt mic neajuns este ca, in dorinta-i ardenta de avea haz, actorul/scriitor devine redundant in destule randuri – tocmai cand te amuzi la o replica, iti tranteste o explicatie, sau o reia in genul Nu ca as… Ii recomand lui Hugh Laurie, in caz ca mai are de gand sa scrie vreo carte, sa procedeze precum un ilustru confrate intr-ale umorului, Mark Twain, care spunea ca isi reciteste textele si taie fiecare al treilea cuvant.

Oricum, aceste stangacii nu pot altera placerea pe care am avut-o citind o tentativa de toata lauda, cu un rezultat simpatic.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o experienta literara inedita.

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.