Caiet de insemnari

noiembrie 9, 2010

Cele doua fete ale suferintei din dragoste

S-ar putea sa fiu catalogat drept rigid, dar cred ca un barbat scrie cel mai bine despre cum iubesc barbatii, asa cum o femeie scrie cel mai bine despre cum iubesc femeile. Desi, daca stau si ma gandesc la Madame Bovary, s-ar putea sa imi gasesc o sumedenie de exceptii care sa ma contrazica. Asa ca trec mai departe, ca sa nu-mi torpilez singur ideile.

Pornind de la premisa mai sus enuntata, veti intelege de ce spun ca romanul Climate de Andre Maurois mi s-a parut inegal ca valoare si pregnanta. Structura sa in sine este fracturata cu buna stiinta, iar asta nu a facut decat sa imi intareasca aceasta impresie. In prima jumatate, avem nefericita istorisire la persoana I a unui tip care se indragosteste de o tipa ciudatica, se insoara cu ea si, dupa cateva luni de lapte si miere, incepe sa parcurga calvarul geloziei, partial justificate si de comportamentul ei enervant, fara a fi vadit condamnabil. Povestea lor se sfarseste cu un divort mai trist parca decat toate melodramele care se sfarsesc cu moartea ei, cauzata de vreo boala sau de iubitul insusi.

In a doua jumatate, o alta femeie, si alta voce narativa, totodata, cam lipsita de incredere in ea, fapt inoculat de mama scortoasa, se indragosteste de barbatul parasit anterior, are noroc ca el sa ii intoarca un pic afectiunea, il ia de barbat si, straniu, accepta umbra predecesoarei, incercand totusi sa aiba parte de un pic de fericire.

Stilul lui Maurois este curat si precis, lipsit de introspectii inutile si, desi trairile personajelor nu sunt descrise clinic, ci literar, le distingi si le recunosti fara probleme. Cel putin asta a fost cazul meu in privinta povestii lui, iar pentru veridicitatea emotiilor pe care le incearca sunt gata sa depun marturie cu propria-mi experienta. Cand vine vorba insa de inauntrul protagonistei feminine, desi apreciez creionarea unei personalitati trunchiate de conventii sociale, manifest aceeasi rezerva care a facut din spumoasa ideea a lui Knott Mutch – Ce stiu barbatii despre femei – un bestseller international, tradus in nu stiu cate limbi.

martie 3, 2010

Adela noastra

Daca ai citit Lolita de Nabokov si Adela de Garabet Ibraileanu, esti condamnat sa le gasesti asemanari si diferente.

Similaritatea izvoraste din ideea barbatului in floarea varstei, amorezat pana la fetisism de o fetiscana nurlie. Diferenta insa este ca, daca Lolita este o nimfeta versata si perversa inca de la pubertate, Adela noastra este doar dezamagita si enervant de complexa si neinteleasa.

O alta asemanare ar fi naratiunea barbatului la persoana I, numai ca protagonisti pe ale caror ganduri le urmarim nu-s chiar la fel. Humbert Humbert  este un pedofil stilat, pe cand Emil Codrescu al nostru, desi are si el problemele lui generate de un vacuum de afectiune feminina in copilarie, nu este decat un nehotarat care a cam pierdut trenul vietii.

Limbajul lui Nabokov este rafinat pana la distilare, suprasaturat de metafore cizelate cu o precizie infinitezimala, dar nici al lui Garabet Ibraileanu al nostru nu este de lepadat, avand meritul de a crea momente delicate sau introspective, care par eterne cat le parcurgi, dar care se scurg evanescent cand treci mai departe. In Adela noastra, se vede ca Ibraileanu, critic de profesie, dar si adept al autohtonismului, s-a luptat din rasputeri sa armonizeze neologismele cu expresiile romanesti si, fiindca a fost om destept, i-a si reusit in mare masura.

Daca in Lolita scandaloasa este premisa relatiei fizice intre barbatul matur si fata de numai 12 ani, cu care te impaci insa rapid, sedus de proza luxurianta a lui Nabokov, in Adela noastra, derutanta si captivanta este evolutia sentimentala a personajului masculin care o cunoaste pe fetita inca de cand era mica. Remarcabila este insa lipsa oricarei perversitati; metamorfoza afectiva si zbaterile interioare inainteaza natural – cine il poate condamna, cand, dupa ani de absenta, se pomeneste ca in fata lui nu se mai gaseste o fetita, ci o superba femeie de 20 de ani?

Niciunul dintre romane nu termina cu bine. Lolita lasa loc de interpretari pe parcurs, dar Adela noastra ofera si un final ambiguu, cu o predispozitie spre fatalism si tristete.

Cat citeam Adela, n-am avut vreun moment intentia sa o compar cu Lolita. Toate procesele mentale s-au petrecut involuntar, iar asta e inca un motiv sa fiu mandru de literatura romana.

P.S. Daca va apucati sa lecturati Adela, incercati sa nu va ganditi la Irinel si Monica. Va pufneste rasul sigur, iar romanul lui Ibraileanu chiar merita toata atentia.

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.