Caiet de insemnari

iunie 22, 2011

Sa privim pictura! (LVII)

Hristos mort

Traim in era 3D-ului; chiar si la destul de modestele cinematografe din orasul in care traiesc s-a introdus aceasta tehnologie care zguduie simtul vizual.

Dar ablitatea de a transforma o suprafata plana intr-un tridimensionala nu e neaparat apanajul epocii moderne, iar un exemplu care imi sustine spusele este aceasta extraordinara pictura a lui Andrea Mantegna, realizata acum 500!!! de ani.

Cred ca sunteti de acord cu mine ca efectul vizual al tabloului Hristos mort este uimitor, parand ca te plaseaza la capatul patului unde a fost asezat Mantuitorul dupa rastignire, pentru a fi jelit de cei dragi.

Cromatica este foarte sumara, dar in mod premeditat, pentru ca aceasta saracie a culorilor sugereaza foarte precis si natural infricosatoarea manifestare a mortii.

Figurile indurerate din partea dreapta sporesc dramatismul tabloului si exista informatii ca ar fi fost pictate la ceva timp dupa ce Mantegna revolutiona tehnica perspectivei din timpul Renasterii.

Usorul aer de colaj astfel rezultat m-a facut sa ma gandesc ca o persoana cu un pic de stiinta in Photoshop le-ar putea inlocui cu figuri cu peruci pudrate sau cu jobene sau cu frizuri de hipsteri. Rezultatul ar fi intotdeauna acelasi: imaginea sfasietoare a cuiva plecat dintre noi, pe care cei dragi il jelesc, pentru ca doar atat le-a mai ramas.

ianuarie 31, 2011

Fara ura si partinire

Am fost starnit sa citesc Fluturele negru de Radu Paraschivescu de inversunarea extrema a Andreei, care a fost in stare sa imi trimita cartea prin posta si sa plateasca toate taxele aferente, numai ca eu sa o desfiintez intr-o recenzie.

Curiozitatea astfel rezultata a fost insa in favoarea cartii; pentru ca venea deja cu un bagaj de impresii negative, m-am silit din rasputeri sa o lecturez fara vreo urma de aversiune indusa si rezultatul, surprinzator, chiar si pentru mine, dar mai ales pentru Andreea :P, este ca nu e atat de rea pe cat mi-a descris-o.

Fluturele negru este o incursiune in viata si opera pictorului Caravaggio, prezentate ingemanat si intr-o maniera livresca, materializata sub doua forme: interactiunea personajelor contemporane artistului si care au avut de-a face cu el intr-o forma sau alta si vocea sa interioara, adresata unui defunct maestru intr-ale picturii.

Sub aspect stilistic, cartea lui Radu Paraschivescu intra in aceeasi galerie a romanelor istorice stalcit scrise, cum ar fi Capitanul Alatriste sau Ines a sufletului meu. Explicatia: desi autorul face eforturi laudabile de a adopta un limbaj arhaic, potrivit vremii, da deseori cu nelogismu-n perete, iar efectul e de-a dreptul hilar; de fluxul constiintei lui Caravaggio nici nu se mai pune problema ca ar avea vreo urma de realism, dar, sa nu fim prea carcotasi, unui om mort de cateva sute de ani si despre care nu se stiu foarte multe lucruri ii poti atribui cam ce limbaj vrei. Desi romanul mai pacatuieste si prin faptul ca vocea narativa se transforma dintr-un narator cat de cat ascuns in spatele personajelor intr-un pedant profesor de istorie care insira date si fapte, nu m-a deranjat foarte mult, pentru ca astfel de intruziuni nu sunt foarte lungi (in comparatie, in Milleniun 1 de Stieg Larsson sunt pur si simplu iritante) si  macar am avut ceva de invatat.

Daca tot am ajuns la capitolul pacate, am ceva sa ii imput in mod expres lui Radu Paraschivescu. Traducator de exceptie, picant cronicar TV, omul nostru a scris aceasta carte constient fiind de una dintre axiomele publicitatii de azi – Sexul vinde. Asa ca a bagat din belsug sex, prostitutie, homosexualitate, uneori chiar cand nu era neaparata nevoie. Mi-l si imaginez pe autor tastand cu o mana manuscrisul si cu o alta rasfoind prin Decameronul, de unde il cam banuiesc ca s-a inspirat.

As fi insa nedrept daca nu as mentiona si meritele pe care le-am gasit Fluturelui Negru. In primul rand, per ansamblu, cartea ofera informatii exacte despre Caravaggio, un artist damnat si autodistructiv, dar inzestrat si inovator, si epoca lui, iar reproducerea unor picturi si explicatiile pe care le discernem indeamna la acelasi exercitiu estetic pe care il incerc si eu pe acest blog. Mai mult decat atat, nici in cele mai nasoale momente ale sale, romanul lui Radu Paraschivescu n-a putut sa-mi inabuse sentimentul de mandrie ca un fiu al oropsitei noastre natii s-a incumetat sa se aplece asupra unui gigant al culturii universale, sa-l scoata din cartile de istorie si din albumele de arta si sa-l aduca in fata noastra. Poate ca nu i-a iesit ca lui Irving Stone in Agonie si Extaz, dar ceva, ceva, tot a reusit, iar pentru asta merita apreciat.

Andreea, te astept cu comentarii! 😛

P.S. Pentru ca subiectul cartii a fost un pictor, m-am gandit sa comasez doua rubrici si sa va ofer si una dintre operele sale.

 

Sacrificiul lui Isaac

Desi aceasta pictura nu are prea mult din negrul specific lui Caravaggio, de care Radu Paraschivescu pomeneste in dese randuri, fizionomiile sunt insa chintesentiale pentru arta italianului. Omului i s-a reprosat atunci si i se lauda acum ca, in tablourile cu subiect biblic, a renuntat la figurile omenesti hieratice in favoarea unora pline de vitalitate, care palpita de pasiuni mai mari decat viata insasi, inpirate de oamenii de prin mediile rau famate pe unde bantuia.

Momentul sacrificiului lui Isaac mi s-a parut intotdeuna induiosator, dar, sub pensula lui Caravaggio, devine sinistru. Uitati-va la figura crunta a lui Avraam, la modul brutal cum si-a imobilizat fiul si la stransoarea furibunda a cutitului. Dupa ce trece socul violentei, pictura dobandeste, in ochii mei, si accente umoristice; imi imaginez ce-i zice ingerul lui Avraam: Hoooo, mai omule, ca am glumit! Stai calm si lasa cutitul ala pana nu ranesti pe cineva!.

noiembrie 10, 2009

Sa privim pictura! (XXXIII)

Boticelli-Venus

Nasterea Venerei

Venus din Urbino

Venus din Urbino

Luate separat, Nasterea Venerei de Botticelli si Venus din Urbino de Tizian sunt doua tablouri extraordinare. Impreuna, provoaca un superb joc al asemanarilor si diferentelor.

Ambele o infatiseaza pe zeita dragostei, numai ca pictura lui Botticelli o plaseaza intr-un cadru mitologic (o zeitate a vantului, poate Zefirul, o impinge usor spre taramul oamenilor, asa cum dragostea ii impinge usor pe unii spre pierzanie), pe cand cea a lui Tizian are un aer foarte lumesc (in planul secund sunt niste servitoare care scotocesc intr-un cufar).

Daca din punct de vedere al compozitiei lucrarea lui Tizian este mai realista si detaliile ajung la un nivel mult mai inalt (priviti numai cutele cearceafului sau ale draperiei verzi), cea a lui Botticelli are un colorit care pe mine m-a captivat mai mult prin modul cum pana si culorile indeobste denumite reci contribuie la luminozitatea tabloului si, implicit, la potentarea aerului alegoric al scenei.

Elementul care a asociat in mintea mea cele doua tablouri este gestul delicat cu care ipostazele Afroditei isi ascund comoara cea mai de pret. Insa acest gest capata conotatii diferite la fiecare.

Venera lui Botticelli este mai plina de pudoare, iar privirea ei, absenta. Este o fiinta nepamanteana, inaccesibila, un simbol al frumusetii abstracte.

Venus a lui Tizian, in schimb, este o femeie in carne (si ce carne reuseste maestrul venetian sa redea!) si oase. Mana ii atarna relaxata, privirea ii este usor provocatoare, atitudinea cocheta, iar frumusetea este aceea menita sa infierbante sangele barbatilor. Figura ei parca spune: Ma vrei? O sa ai de munca!

Sa nu indrazniti sa ma intrebati care dintre cele doua picturi imi place mai mult!

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.