Caiet de insemnari

iulie 21, 2013

Doctorii nu sunt ingeri

verdict1M-am gandit inainte de a scrie acest articol: sa inflamez si eu spiritele scriind despre The Verdict, cand si asa perceptia asupra doctorilor din Romania este contradictorie si cu iz de praf de pulbere?

Pana la urma mi-am zis: e treaba celorlalti daca vor sa se simta ofensati, eu nu pot sa nu scriu despre un film remarcabil care trateaza (fac ce fac si tot in registrul medical ma mentin fara voia mea) o conjunctura in care doctorii nu sunt ingeri, desi sunt imbracati in alb, nu lecuiesc, ci nenorocesc oamenii, judecatorii si avocatii nu cauta dreptatea, ci interesul, iar un betiv dezordonat devine un campion al justitiei.

Paul Newman e Frank Galvin, o epava de avocat si om, care nu traieste decat pentru a bea, a juca la pacanele si a gasi cazuri pe care sa le solutioneze amiabil in afara tribunalului, amiabil insemnand bani (cat de multi se poate). Cand un amic vechi (Jack Warden) ii faciliteaza exasperat obtinerea unui caz de malpraxis in care sunt implicati niste anestezisti de renume de la un spital finantat de dioceza catolica din partea locului, protagonistul are o sclipire de umanitate, asa cum numai Hollywood-ul o poate face sa para realista, si se decide sa duca aceasta speta in sala de judecata.

De aici, actiunea evolueaza ca o sfoara impletita din zbaterile personajului lui Newman si cazul in sine, cu adversitatea crancena pe care decizia sa neasteptata o genereaza: judecatorul (de departe cel mai respingator personaj al peliculei, gratie interpretarii formidabile a lui Milo O’Shea) ii e potrivnic pe fata, clientii insisi ar vrea banii, nu dreptate pentru biata ruda care zace intr-un spital, conectata la aparate, si, colac peste pupaza, apararea este organizata de un avocat cu vechime in bransa (James Mason) si o reputatie de invidiat pentru colegi si de temut pentru rivali.

Newman are alocat sensibil mai mult timp pe ecran, pe care il umple cu o varietate uluitoare de trairi (inca nu m-am decis sa accept asertiunea ca acesta ar fi cel mai bun rol al sau, dar convingerea ca a fost unul dintre acei mari pe care se sprijina cinematografia ca arta s-a cimentat si mai mult), insa momentele de varf ale filmului sunt cand contrapun siguranta cruda si insensibila a lui Mason si nesiguranta umana a lui Newman. Emotionanta este si solidaritatea lui Jack Warden, masiv si retinut, care isi secondeaza prietenul fara sovaire, pentru ca vede in el ceva ce numai un prieten adevarat poate. Charlotte Rampling e o dama cu un rol in parte important, pentru ca mai scoate niste reactii din arsenalul interpretativ al lui Newman, in parte decorativ.

verdict2

Ca regizor, Sidney Lumet uzeaza de o specialitate a casei: cadre prelungi cu unghiuri care confera efect personajului care isi rosteste replicile. Nu au simplitatea din capodopera 12 Angry Men, dar isi fac treaba: din lateral, elevate sau coborate mult sub centrul de greutate al personajului, din departare sau prim-planuri. Dintre toate, unul care se repeta cu mici variatii in diverse momente imi staruie in minte, pentru ca, in combinatie cu profunzimea lui Paul Newman, ofera cheia acestei creatii cinematografice: Frank Galvin filmat un pic de sus, cufundat in scaun, tinand geanta strans in brate.

E constiinta umana pe care o sumedenie de factori incearca sa o inabuse, dar care e acolo si se mai poate inca manifesta.

Viata pare mai suportabila stiind asta.

verdict3

mai 2, 2011

Autodistrugerea ca arta

Ziua in care se va consuma ultimul act al Campionatului Mondial de Snooker este un prilej numai bun sa scrii despre cel mai semnificativ film care a explorat biliardul, The Hustler.

La prima vedere, e o diferenta colosala intre lumea elegantei si a linistii care insoteste un meci de-al lui Hendry impotriva lui Ebdon, sa zicem, si cea incetosata de fum de tigara si duhnind a bautura din pelicula regizata de Robert Rossen, dar nu trece mult si iti dai seama ca ambele jocuri nu sunt decat pretexte pentru manifestarea naturii umane.

Personajul central din The Hustler este Eddie Felson, interpretat de Paul Newman, un monument de talent, dar si de aroganta si instabilitate. Incercand sa-l doboare intr-un maraton de biliard pe campionul Minnesota Fats (Jackie Gleason), Felson esueaza lamentabil datorita propriei lipse de masura.

Zdrentuit sufleteste, intalneste o persoana cu psihicul aidoma, o tanara solitara care bea de stinge (Piper Laurie), si, impreuna, formeaza o legatura zbuciumata, menita parca sa ii aline pe amandoi. Ispitit de perspectiva revansei, Felson se lasa prins in mrejele unui pasionat de jocuri de noroc (George C. Scott), care vede in talentatul, dar labilul biliardagiu o sansa buna de profit.

Filmul nu abunda in scene spectaculoase din punct de vedere tehnic; cateva imagini bine montate, cu bile trosnind sau intrand navalnic in buzunare, sunt suficiente sa contureze personalitatile protagonistilor: Felson – stralucitor, dar impulsiv, Minnesota Fats – redutabil si spilcuit, dar uman.

Greutatea cu care The Hustler atarna in cinematografia din toate timpurile vine din scenele pur umane care il compun si din personajele cu valoare de simbol care il populeaza. Paul Newman pare a fi o intrupare fictiva si avant la lettre a lui Ronnie O’Sullivan din realitate si refuz sa cred ca Oscarul de peste ani, din The Color of Money, n-a fost decat o compensatie pentru interpretarea formidabila de aici.

Piper Laurie creeaza un personaj cel putin la fel de complex, e fragila, capabila de compasiune, dar nu e greu sa intuiesti ca niste tendinte autodistructive s-au cuibarit iremediabil in sufletul ei. Nici George C. Scott nu se lasa mai prejos si contureaza un tip respingator, manipulativ si obraznic, obisnuit sa otraveasca spiritele celor pe care vrea sa-i controleze. Interesanta este evolutia perceptiei asupra personajului lui Jackie Gleason: la inceput e rivalul celui cu care simpatizam si pare arogant si afectat, dar la final devine expresia sportivitatii si a serenitatii celor care au trecut cu adevarat prin viata; toate astea, prin fizionomie si cateva replici.

Din interactiunile acestor figuri omenesti, cele mai multe nefericite, reies marile idei ale filmului. Pasiunea te poate dobori, dar te poate si mantui (scena picnicului in care Paul Newman isi revarsa pasiunea fata de biliard este o ilustrare perfecta a conceptului de stare de flux), dar, mai presus de toate, chiar si decat de talent, sta caracterul.

Avand asta in minte, il voi urmari astazi pe John Higgins, unul dintre cei mai mari jucatori de snooker din toate timpurile, imi voi aduce aminte de acel filmulet in care isi negocia 300.000 de Euro pentru niste meciuri trucate si ma voi intreba, a nu stiu cata oara: De ce?

mai 17, 2009

Ultimul suspin al durului

Incet, incet, actorii care au cladit faima Hollywood-ului ne parasesc. Anul acesta, la premiile Bafta, omagierea celor care au plecat dintre noi a debutat si s-a sfarsit cu doi dintre acesti titani: Charlton Heston si Paul Newman.

Altii, in care inca mai palpaie scanteia harului, isi pregatesc epitaful, asa cum am aratat intr-un alt articol. Si de ce n-ar face-o? Il avem si noi pe Ienachita Vacarescu sau pe Neagoe Basarab cu invataturile sale catre fiul Teodosie.

 Gran Torino este testamentul lui Clint Eastwood. Un tip dur, singuratic si apasat de trecut are o ultima zvacnire de umanitatea legand o prietenie stransa cu doi copii de emigranti, vecini ai sai.

Nimic din imaginea standard a lui Eastwood nu lipseste: ariditatea, vorba putina, miscarile domoale, dar sigure, intoleranta fata de slabiciune. Dirty Harry – Bunul – Necrutatorul a tinut inca o data sa ne reaminteasca prototipul de masculinitate pe care l-a impus pe ecran.

Regia, scenariul, interpretarile secundare sunt precise, dar nespectaculoase si sablonarde, ca sa nu abata atentia de la operatiune de imprimare in memorie a artistului. Cam narcisist, dar ce-i al lui, e al lui.

E mare.

Blog la WordPress.com.