Caiet de insemnari

mai 16, 2011

Extreme

Va place sa aveti dreptate? Mie imi place la nebunie.

E prima carte a lui Mario Vargas Llosa pe care o recenzez dupa ce a luat Nobelul si nu pot sa imi aduc aminte ca, intr-un articol de la inceputurile acestui blog, faceam un apel simbolic (ca doar cine sunt eu sa imi permit asa ceva in viata reala :P) catre membrii Academiei Regale din Suedia sa ii dea peruanului premiul pe care consideram ca il merita cu varf si indesat.

Viata e ciudata. Stirea despre Nobelul sau mi-a parvenit la cateva minute dupa cea despre elevul injunghiat mortal in orasul in care traiesc. Ceva ce imi doream din tot sufletul, dar nu speram sa se mai intample, si ceva ce nu-mi doream catusi de putin, dar despre care stiam ca se apropie, incet, dar sigur, de universul existentei mele, s-au ingemanat si asa vor ramane. Dar destul cu elucubratiile, sa vedem ce e cu Paradisul de dupa colt.

Nu este una din marile carti ale lui Vargas Llosa, dar e construita dupa tehnicile sale deja binecunoscute, care o transforma intr-o lectura interesanta, desi puternic incorsetata de subiect. Romanul urmareste vietile a doua personaje istorice, activista si scriitoarea Flora Tristan (care a trait in prima jumatate a secolului al XIX-lea) si pictorul Paul Gaugain. Doua generatii ii despart pe cei doi, asa ca firele narative nu se intalnesc factual, ramanand in sarcina cititorului sa stabileasca filiatii.

Flora Tristan a fost o activista patimasa, care s-a implicat in emanciparea femeilor si a muncitorilor din Franta. Bucata ei de roman abunda in detalii despre idealismele epocii, precum teoriile lui Saint Simon sau Charles Fourier, dar si despre tabloul social al unui Peru proaspat independent.

Partea despre Paul Gaugain nu mai e la fel de surprinzatoare, deorece despre pictorul care a renuntat la civilizatie si s-a aciuat in Tahiti si Marchize s-a mai scris, exemplul care imi vine in minte fiind al excelentului roman al lui Wiliam Somerset Maugham, Luna si doi bani jumate, insa curge cu o intensitate mai mare decat cealalta.

Pentru ca nu sunt vreun erudit, nici macar in privinta lui Gaugain, cu atat mai putin a Florei Tristan, n-am cum sa decelez care detalii ale cartii sunt rodul documentarii si care ale imaginatiei, asa ca o ma marginesc la a recunoaste elemente stilistice marca Llosa si la a vedea cum au fost implantate.

Pulsiunile sexuale ii mana pe cei doi protagonisti, dar in moduri diferite. La activista e repulsie si deviaza spre lesbianism, la pictor e apetit navalnic si are un derapaj in homosexualitate. Peruanul e iscusit insa in a integra cu naturalete acest aspect in vietile personajelor si nu il transforma intr-un scop in sine al naratiunii; poate ca o sa supere iar Radu Paraschivescu pe mine si o sa-mi lase un comentariu, dar este exact ce nu i-a reusit in romanul Fluturele negru (care, ce-i drept, impartaseste cu Paradisul de dupa colt meritul unor explicatii literare reusite de picturi celebre).

Multe carti ale lui Vargas Llosa sunt puzzle-uri temporale; nici aceasta nu face exceptie, dar acum sarcina mentala de a aduna elemente din diverse perioade si a le ordona logic si cronologic nu mai e asa dificila precum in Conversatie la Catedrala sau Casa Verde, pentru ca avem doua voci distincte si clar conturate, autonome, dar nu independente, unite de fire stravezii, dar cu un spatiu intre ele, pe care, intr-un fel de murus dacicus literar, cititorul il umple cu propria concluzie.

A mea este ca extremele, oricare ar fi, conduc inevitabil la distrugerea celor care se lasa atrasi de ele, dar, numai in conditiile aparitiei lor, poate exista acea curba a lui Gauss in care salasuim cei mai multi dintre noi.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-au prilejuit reintalnirea cu unul dintre autorii preferati.

mai 9, 2011

Sa privim pictura! (LV)

Nevermore

Multumita prietenilor de la Libris, in momentul acesta citesc o carte in care una dintre figurile centrale este Paul Gaugain, asa ca, in asteptarea recenziei, va ofer un tablou al sau.

Gaugain face parte din suita de pictori mari care nu ma incanta in mod deosebit, fara a-i contesta insa influenta in arta universala. Si francezul si Van Gogh au desavarsit ruperea zagazului picturii, proces inceput de primii impresionisti, dar perceptia mea in privinta formei si, mai ales, a culorilor in care s-au manifestat fiecare difera semnificativ.

Daca ar fi sa le transpunem printr-o sinestezie inversa, a olandezului este un racnet care iti ingheata sangele in vine, dar care te opreste si te obliga sa il asculti, pe cand a confratelui pasionat de Tahiti e ca un tipat strident si enervant, ca acela cand vreo profesoara zgaria cu creta pe tabla.

Am ales acest tablou al sau pentru ca are o figura feminina emblematica pentru Gaugain (tahitianca nu foarte frumoasa la fata, dar cu un corp in care palpita viata si senzualitatea), care poate instiga la niste paralele interesante cu alte nuduri celebre, precum cele ale lui Tizian, Goya sau Manet.

In plus, titlul picturii si prezenta discreta, in plan secund, a unui corb, ma duc automat cu gandul la extraordinarul poem The Raven al lui Edgar Allen Poe, pe care il audiez periodic, intr-una dintre cele trei variante magnifice pe care le-am dibuit pe Youtube: a lui Vincent Price, a lui Christopher Lee sau a lui James Earl Jones.

Fara a avea vreo simpatie deosebita pentru Paul Gaugain, recunosc ca povestea vietii lui are acel ceva care a imbogatit arta cu istoria ei.

Blog la WordPress.com.