Caiet de insemnari

septembrie 20, 2010

Incet, incet, pe malurile Bosforului

Cu Orhan Pamuk trebuie sa ai rabdare. Nu pentru ca proza lui duce neaparat undeva, ci pentru ca nu ai incotro.

Asta e o concluzie la care am ajuns dupa ce am citit Viata cea noua. Cartea lui Pamuk are tematica occidentala (framantari sufletesti si cautarea identitatii) si un stil curat oriental, agale, exasperant prin lipsa de graba pe care autorul o dovedeste in a tese drama personajului sau, mai ales ca, la suprafata, romanul pare a fi de suspans.

Un tip citeste o carte si e marcat de ea. Se indragosteste de o tipa, care, de asemenea, o citise. Ea are un iubit, foarte initiat in tainele acestei carti. Iubitul dispare. Cei doi pornesc in cautarea lui.

Na, ca mi-am permis sa rezum in doua randuri o carte pe care, probabil, ar trebui sa o copiez in intregime, ca sa fiu sigur ca o redau fara sa pierd ceva. Avem multe ingramadite in Viata cea noua: Lupul de stepa, care pentru mine e reper universal cand dau de vreo carte cu un erou care o ia razna incetisor, dar sigur, apoi povestea de dragoste nemarturisita si pierduta care staruie peste ani (ceva gen la Sud de granita, la rasarit de soare de Haruki Murakami), studiu asupra impactului globalizarii si tablou al realitatilor Turciei contemporane, chiar un dram de structura de roman de suspans, tratate, insa, de Pamuk in cheie parodico-lirica, si intruziunie ale fantasticului in real, ceva intre Borges si Marquez, nu-mi dau seama prea bine.

Daca e sa judec cartea ca un intreg, cea mai staruitoare comparatie este cu Midnight Children de Salman Rushdie, care e, totusi, cu cateva trepte mai sus in privinta savorii si a nivelului de imaginatie.

Viata cea noua a inceput promitator pentru mine, dar a continuat lent, din ce in ce mai lent, pana la limitele zzzzz, fapt pentru care m-as fi suparat pe Orhan Pamuk, dar care a fost evitat de ultimele 100 de pagini, care au fost parca mai limpezi, fara a inceta sa fie lirice, si m-au scuturat din buimaceala.

Spuneam ca trebuie sa ai rabdare cu Orhan Pamuk, pentru ca nu ai incotro. Pana la urma, omul stie sa scrie si nu e vina lui daca vreo creatie nu rezoneaza in intregime cu personalitatea ta.

iunie 6, 2010

Acelasi, altcumva

Ca sa intelegeti ce va voi spune despre Oameni de hartie de Salvador Plascencia, trebuie sa vedeti cateva imagini:

Ce vedeti sunt cateva franturi dintr-o carte care are nevoie de un noroc chior. Cel putin in ceea ce ma priveste, pentru ca, la ce gusturi clasice am, un asemenea delir narativ, in care asezarea in pagina e la fel importanta precum cuvintele in sine, ar avea darul sa ma descurajeze total. Dar m-a prins intr-o dispozitie toleranta, asa ca a avut ocazia sa mi se dezvaluie.

Sper ca, vazand imaginile, nu aveti pretentia sa va prezent momentele subiectului acestei carti. De fapt ma insel, are un subiect: omul. Da, pur si simplu omul. De la Iliada si pana la sfarsitul lumii, acesta nu va inceta sa fie magma primordiala a literaturii.

Exista o sumedenie de personaje care isi urmeaza destinele amarate, dar care lupta totusi pentru un dram de fericire. Impletirea unor voci care de care mai suprinzatoare, printre care un copil cu mintea goala si o testoasa mecanica, aduce aminte de Ma numesc Rosu de Orhan Pamuk, dar se desparte de cartea turcului prin ineditul formei, careia ii putem stabili o fragila filiatie cu Tristam Shandy. Un tata si fiica se disting ca figuri (oarecum) principale si prin razboiul pe care il declanseaza impotriva unui tiran supra-terestru pe nume Saturn.

As fi curios care va fi momentul cand va veti indragosti de carta asta; desi momentul cand Saturn capata forma e cel in care am facut ochii mari, propozitia de inceput a capitolului optsprezece mi s-a parut sublima: In biserica hotilor totul era prins in cuie…

Dupa ce am terminat Oameni de hartie, am stiut ca eu am avut un noroc chior ca am avut ocazia sa o citesc. Nu va arat coperta cartii, pentru ca, atunci cand va veti afla in preajma ei si va va simti cu mintea deschisa, ii veti auzi chemarea.

Nu va temeti si dati-i ascultare.

septembrie 1, 2008

Serbet de confesiuni

Filed under: Carti — Iulian Fira @ 13:43 +00:00sept.
Tags: , , , , ,

Nu stiu care au fost motivele reale pentru care Orhan Pamuk a primit Nobelul, dar eu sigur i-as da un premiu pentru tupeu stilistic. Ma numesc Rosu ofera cititorului puterea mult visata a metempshihozei narative. Toate personajele (moarte sau vii), dar si lucrurile neinsufletite si unele concepte asupra carora multi se feresc sa se pronunte (moartea sau diavolul) isi dezvaluie contributiile, uneori derutante, la povestea miniaturistilor dintr-un Istambul clocotind de crime, vicii si delicii.

Alegand acest subiect, scriitorul turc a facut un pariu riscant – daca arta deja defuncta a miniaturii te lasa rece, sunt slabe sanse sa te apuci de o asemenea carte, mai ales ca are si vreo sase sute de pagini (mult, dom’le, mult, la Kundera era mai putin! – ar zice omul contemporan). Dar am banuiala ca Pamuk a fost mai mult calculat decat pasionat.

Ca in roman sunt amalgamate suspansul, dragostea (cu erotismul aferent), filosofia si istoria nu mai e o noutate, ci un standard impus de Numele trandafirului. Comparatiile cu romanul lui Eco sunt inevitabile (incepand de la titlu), dar Ma numesc Rosu face fata ilustrului predecesor tocmai prin marele sau defect: orientalismul apasat. E lent, e greoi, e aidoma unei targuieli in care placerea procesului e mai presus decat claritatea finalitatii. In era tehnologiei si a vitezei supersonice, o astfel de carte pare de-a dreptul anacronica.

Poate ca asa si e, dar autorul ei nu, fapt pe care Pamuk ni-l reaminteste constant, printr-un cuvant sau printr-o expresie, si nu din stangacie, ci din pragmatism: romanul trebuie dus pana la capat, iar cititorul trebuie sa accepte ca are de-a face cu un scriitor mare. Eu unul n-am avut incotro.

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.