Caiet de insemnari

august 24, 2011

Asa e cand n-ai cu cine

Sunt apologetul filmelor vechi alb-negru, dar adevarul mi-e destul de bun prieten, incat sa recunosc cand patina vremii stirbeste din calitatea unei pelicule, in general considerata de valoare.

Viva Zapata! este un astfel de trist caz. Motive sa-l vad aveam. Il are in frunte pe acel Marlon Brando din perioada lui de gratie a anilor ’50, cand era nominalizat la Oscar pentru aproape orice personaj de care se atingea; protagonistul este secondat de un alt gigant al cinematografiei, Anthony Quinn, castigator de statueta pentru acest rol; regia este semnata de Elia Kazan (A Streetcar Named Desire, On the Waterfront), iar scenariul de John Steinbeck, scriitor laureat cu premiul Nobel pentru literatura.

Povestea urmareste, asa cum o arata si titlul, viata lui Emiliano Zapata, faimosul revolutionar care a luptat pentru sarmanii din Mexic si l-a prefatat pe Che Guevarra, guerrillero-ul adorat de stangistii de pretutindeni. Problemele acestui film apar inca de la inceput. Avem un episod in care Zapata il sfideaza pe dictatorul Mexicului, apoi unul parca rupt de celalalt in care se deda la nu stiu ce revolta, iar aceasta insiruire de scene subtirel legate narativ continua asa pana la final.

N-ar fi asa mare prapad, daca aceste scene ar fi memorabile. Numai ca pe fondul regiei obosite a lui Elia Kazan (extenuat poate de efortul de realiza in acelasi an magnificul A Streetcar Named Desire) apar niste interpretari pline de pretiozitate si emfaza inutila ale unor actori care nici macar nu catadicsesc sa incerce sa isi rosteasca replicile cu vreun accent hispanic, considerand ca machiajul care ii face mai tuciurii si, implicit, mai mexicani, e suficient. Nu exista decat doua exceptii.

Exact cei doi mari pe care i-am pomenit la inceput. Anthony Quinn, mexican de origine, isi joaca natia cu verva si cu un aer sugubato-superficial care provoaca hazul oricarui minutel in care apare. Despre Marlon Brando am inteles in sfarsit un lucru: deseori am auzit ca ar fi revolutionat arta actoriei, dar pana acum nu mi-am dat seama cum, pentru ca partenerii de ecran din acea serie formidabila a tineretii sale i-au dat o replica extraordinara (ganditi-va numai la Vivien Leigh in filmul pe care l-am invocat de atatea ori pana acum, A Streetcar Named Desire). Langa diletantismul colegilor din Viva Zapata!, insa, finetea cu care Brando imbina naturaletea si un pic de ingrosare in a-si construi personajul apare clara de parca am fi la o disectie.

Despre scenariul lui John Steinbeck ezit sa ma pronunt. E cam patetic, se vede ca autorul a gandit ca un scriitor si mai putin ca un scenarist pur-sange, dar a incercat sa contureze cateva conflicte morale si personaje arhetipale si a reusit sa se scoata partial cu finalul.

In concluzie, recunosc inca o data: cand vezi filme vechi, exista riscul sa o dai si in bara.

Pentru ca in acest film apare si un caine foarte simpatic, un prieten alaturi de care priveam, si-a adus aminte sa ma intrebe ceva de pret eukanuba; daca stau sa ma gandesc mai bine, era despre hrana de caini eukanuba.

noiembrie 15, 2010

Contrandu-l pe Barthes

Citind Mitologiile lui Roland Barthes, am descoperit un articol care m-a contrariat. Reputatul semiotician lua la refec un film exceptional, in opinia mea: Julius Caesar, (1953), regizat de Joseph Mankiewicz, cu Marlon Brando si James Mason in rolurile principale. Francezul sustinea ca realizatorii s-au concentrat pe detalii nesemnificative si dadea ca exemplu coafurile romane care nu pot ascunde, insa, aerul anglo-saxon al protagonistilor, atmosfera Romei antice neavand astfel nicio credibilitate.

Departe de mine gandul ca Roland Barthes ar fi fost animat de atavisme ale vechii rivalitati anglo-franceze cand a facut aceasta remarca malitioasa; totusi, articolul sau mi s-a parut o nedreptate, astfel ca ma voi lua apararea acestui superb film.

In primul rand, Julius Caesar este o ecranizare foarte fidela a piesei cu acelasi nume de William Shakespeare, astfel ca, desi exista un fond istoric, accentul cade pe expresivitate si pe conflicte morale. Aerul anglo-saxon devine astfel nu numai justificat, dar chiar indicat, pentru ca Shakespeare suna cel mai bine in limba sa materna, pe care o stapanesc cel mai bine, evident, niste actori anglofoni. In privinta detaliilor ironizate de Barthes, ele au contribuit la realizarea unui atmosfere mai pregnante decat imaginase insusi marele Will; ca sa imi sustin spusele, va invit sa cititi piesa originala, sa va concentrati asupra indicatiilor scenice si veti constata ca dramaturgul a vizualizat scenele ca si cum s-ar fi petrecut in timpul sau, nu in Antichitate – apar cosciuge, lumanari si soldati inarmati ca in Evul Mediu.

In al doilea rand, o piesa de teatru, fie ea si ecranizata, se sprijina pe interpretarile actorilor. Iar in Julius Caesar, acestea sunt de la solide, la grandioase: John Gielgud este un insidios Cassius, Louis Calhern este un impunator, dar arogant Caesar, Deborah Kerr este o fragila Portia, victima nefericita a intrigilor in care se lasa prins sotul ei. Iar momentel celor doua discursuri, acele momente devastatoare care ma fac sa ma zburlesc de placere de fiecare data cand le citesc sau le urmaresc ii au ca protagonisti pe James Mason si pe Marlon Brando – primul excelent redand conflictul dintre datorie si o fapta reprobabila, al doilea emanand acea vitalitate inspaimantatoare si fascinanta care i-a caracterizat prima parte a carierei.

Julius Caesar este acel tip de creatie care ia ce-i mai bun din teatru, ce-i mai bun din cinematografie si le combina. In privinta rezultatului, va las pe voi sa va pronuntati, pentru ca eu oricum sunt dincolo de a-mi mai putea fi zdruncinata admiratia pentru acest film.

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.