Caiet de insemnari

august 3, 2011

Un altfel de Llosa

„Pentru cartografierea structurilor puterii si pentru imaginile sale transante ale rezistentei, revoltei si infrangerii individului”. Acesta este movitatia care a insotit Nobelul acordat lui Mario Vargas Llosa anul trecut.

Cei de la Academia suedeza au un talent deosebit de a formula justificari exacte in esenta, dar deschise ca exprimare. In cazul de fata, daca as aplica fraza de mai sus la numai la romanul Elogiu mamei vitrege, ar avea oaresice sens, dar, daca as integra aceasta carte in contextul celorlalte ale peruanului, s-ar distanta enorm.

Pentru mine, Elogiu mamei vitrege este o creatie Llosa atfel, in primul rand datorita modului cum este tratat sexul. Omniprezenta in literatura acestui scriitor, acuplarea, cu variile ei forme, este un instrument de dominare, un privilegiu sau un mobil pentru faradelegi, aici, insa, este un spatiu al imaginatiei, al libertatii si, foarte surprinzator, cel putin pentru mine, dobandeste valente supranaturale. Vorba ceea: am trait s-o citesc si pe-asta – Llosa frizand transcedentalul!

Don Rigoberto si dona Lucrecia sunt oameni in florea varstei, lipsiti de ambitii personale, ambii cu cate o casatorie anterioara la activa, care se bucura de casnicie plina de sex si imaginatie. Fiul din primul mariaj al lui Don Rigoberto, Foncito, incete sa nutreasca o pasiune eroticam specifica pubertatii pentru mama sa vitrega.

Nu o sa va spun la ce complicatii se ajunge, pentru ca ar fi pacat si pentru ca actiunea nu e elementul principal al acestei carti, ci placerea nedisimulata a scriitorului de a se juca si de a ne trage si pe noi intr-un joc in care practici dintre cele mai comune si inestetice indeobste (precum defecatul sau scosul dopurilor de ceara din urechi) sau, dimpotriva, expresii dintre cele mai inalte ale spiritului omenesc (precum picturile) devin pretexte pentru eseuri despre placere, libertate, dragoste si pacat. Cam ce faceam prin clasa a VI-ea la Sobieski si romanii, cand ni se dadea subiectul „compunere dupa tablou”, numai ca acolo imaginea era foarte mica si urata :).

Daca vreti sa cititi Llosa, Elogiu mamei vitrege nu e cartea cu care sa incepeti, dar nici cea pe care sa o lasati la urma.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o altfel de intalnire cu Mario Vargas Llosa.

mai 16, 2011

Extreme

Va place sa aveti dreptate? Mie imi place la nebunie.

E prima carte a lui Mario Vargas Llosa pe care o recenzez dupa ce a luat Nobelul si nu pot sa imi aduc aminte ca, intr-un articol de la inceputurile acestui blog, faceam un apel simbolic (ca doar cine sunt eu sa imi permit asa ceva in viata reala :P) catre membrii Academiei Regale din Suedia sa ii dea peruanului premiul pe care consideram ca il merita cu varf si indesat.

Viata e ciudata. Stirea despre Nobelul sau mi-a parvenit la cateva minute dupa cea despre elevul injunghiat mortal in orasul in care traiesc. Ceva ce imi doream din tot sufletul, dar nu speram sa se mai intample, si ceva ce nu-mi doream catusi de putin, dar despre care stiam ca se apropie, incet, dar sigur, de universul existentei mele, s-au ingemanat si asa vor ramane. Dar destul cu elucubratiile, sa vedem ce e cu Paradisul de dupa colt.

Nu este una din marile carti ale lui Vargas Llosa, dar e construita dupa tehnicile sale deja binecunoscute, care o transforma intr-o lectura interesanta, desi puternic incorsetata de subiect. Romanul urmareste vietile a doua personaje istorice, activista si scriitoarea Flora Tristan (care a trait in prima jumatate a secolului al XIX-lea) si pictorul Paul Gaugain. Doua generatii ii despart pe cei doi, asa ca firele narative nu se intalnesc factual, ramanand in sarcina cititorului sa stabileasca filiatii.

Flora Tristan a fost o activista patimasa, care s-a implicat in emanciparea femeilor si a muncitorilor din Franta. Bucata ei de roman abunda in detalii despre idealismele epocii, precum teoriile lui Saint Simon sau Charles Fourier, dar si despre tabloul social al unui Peru proaspat independent.

Partea despre Paul Gaugain nu mai e la fel de surprinzatoare, deorece despre pictorul care a renuntat la civilizatie si s-a aciuat in Tahiti si Marchize s-a mai scris, exemplul care imi vine in minte fiind al excelentului roman al lui Wiliam Somerset Maugham, Luna si doi bani jumate, insa curge cu o intensitate mai mare decat cealalta.

Pentru ca nu sunt vreun erudit, nici macar in privinta lui Gaugain, cu atat mai putin a Florei Tristan, n-am cum sa decelez care detalii ale cartii sunt rodul documentarii si care ale imaginatiei, asa ca o ma marginesc la a recunoaste elemente stilistice marca Llosa si la a vedea cum au fost implantate.

Pulsiunile sexuale ii mana pe cei doi protagonisti, dar in moduri diferite. La activista e repulsie si deviaza spre lesbianism, la pictor e apetit navalnic si are un derapaj in homosexualitate. Peruanul e iscusit insa in a integra cu naturalete acest aspect in vietile personajelor si nu il transforma intr-un scop in sine al naratiunii; poate ca o sa supere iar Radu Paraschivescu pe mine si o sa-mi lase un comentariu, dar este exact ce nu i-a reusit in romanul Fluturele negru (care, ce-i drept, impartaseste cu Paradisul de dupa colt meritul unor explicatii literare reusite de picturi celebre).

Multe carti ale lui Vargas Llosa sunt puzzle-uri temporale; nici aceasta nu face exceptie, dar acum sarcina mentala de a aduna elemente din diverse perioade si a le ordona logic si cronologic nu mai e asa dificila precum in Conversatie la Catedrala sau Casa Verde, pentru ca avem doua voci distincte si clar conturate, autonome, dar nu independente, unite de fire stravezii, dar cu un spatiu intre ele, pe care, intr-un fel de murus dacicus literar, cititorul il umple cu propria concluzie.

A mea este ca extremele, oricare ar fi, conduc inevitabil la distrugerea celor care se lasa atrasi de ele, dar, numai in conditiile aparitiei lor, poate exista acea curba a lui Gauss in care salasuim cei mai multi dintre noi.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-au prilejuit reintalnirea cu unul dintre autorii preferati.

iulie 6, 2010

Din abis

Dictatura a fost parte integranta a istoriei Americii Latine, asa ca era inevitabil sa se reflecte in literatura. Atat de generos este insa acest taram, incat a generat creatii de exceptie, diferite ca stil, dar unite in tematica.

Avem Domnul Presedinte de Miguel Angel Asturias, Recursul la metoda de Alejo Carpentier, Toamna patriarhului de Gabriel Garcia Marquez si Sarbatoarea tapului de Mario Vargas Llosa. Pe acestea le citisem pana sa ajung la Eu, Supremul de Augusto Roa Bastos.

Fiecare dintre ele are ceva aparte. Romanul lui Asturias este foarte calm si pare ca ascunde ororile sub o proza eleganta, fara evenimente zguduitoare; sub finetea guatemalezului simti insa clocotind nedreptatea si strigatul impotriva ei. Cel al lui Carpentier este construit cu migala, redand toate aspectele specifice unei dictaturi, si are un voit aer artificial, pe care eu l-am interpretat ca fiind sageata cubanezului impotriva falsei legitimitati pe care si-o aroga orice astfel de regim. Ca radiografie a dictaturii, romanul lui Marquez aduce oarecum cu al lui Carpentier, dar se distinge prin suvoiul narativ specific columbianului, cu fraze lungi, care se intind pe pagini intregi, pastrandu-se insa in niste limite de imaginatie cuminti; probabil tema l-a obligat pe Marquez sa fie mai retinut. Cartea lui Llosa il caracterizeaza pe peruan intocmai: dura, cu o tehnica narativa impecabila si cu o preocuparea intensa de a contura personaje si situatii verosimile si teribile.

Eu, Supremul are ca subiect si personaj central tot un dictator, dar este diferita. Toti ceilalti mari scriitori s-au aplecat asupra acestui fenomen nociv, dar aparent inevitabil in acea zona a lumii, dintr-o pornire de protest pe care eu o consider inerenta unui intelectual veritabil, fiind insa consacrati de alte opere decat cele care trateaza dictatura. Augusto Roa Bastos si-a pus insa la bataie toate puterile creative, intentionand nu numai sa redea o figura si o epoca, dar si sa atinga inaltimea empireica a romanului total.

Paradoxal, pentru a ajunge acolo, paraguayanul s-a cufundat intr-o proza abisala, dorind parca sa se intoarca la origini, la acel moment atat de frumos exprimat de sintagma „La inceput a fost cuvantul”. Reusind aceasta incursiune, Roa Bastos exploateaza faza de increat a cuvintelor, care inca nu isi gasisera un corespondent in lumea reala, jongland cu ele intr-un mod care poate ameti pana si pe cel mai antrenat cititor.

Romanul se declara ca pornind de la figura a lui Jose de Gaspar Rodriguez de Francia, fondatorul Paraguayului, iar putinii care sunt familiarizati cu detalii din istoria acestei tari le vor identifica in roman. Dar nici ei nu se vor putea sustrage ambiguitatii care caracterizeaza aceasta carte, structurata sub forma unei voci care porunceste, dicteaza, viseaza, care are doar farame de dialog si este preponderent un solilocviu al unui muribund, un delir al unui suflet care nu mai stie nici macar daca va ajunge in rai sau in iad.

Eu, Supremul se distanteaza de restul romanelor despre dictatori, pentru ca nu pledeaza pentru rautatea absoluta a protagonistului sau. Putem sa il vedem ca pe un exemplu al modului cum puterea absoluta rupe ombilicul cu realitatea, dar am simplifica creatia lui Bastos, care manifesta si subtilitatea de a introduce niste note de subsol ale unui asa-zis Compilator, care, sub pretentia obiectivitatii, confirma, dar si infirma, fapte rele, dar si bune, ale Supremului. Astfel ca, desi s-ar gasi indeajuns de multe trasaturi care sa il caracterizeze negativ, o judecata definitiva devine imposibila (ceva similar am simtit si continui sa simt legat de Citizen Kane).

Eu, Supremul este un roman greu de citit, iar eu, unul, am fost aproape bucuros cand l-am terminat. Dar, uitandu-ma la el in biblioteca, stiu ca ma voi intoarce la el candva. Nu stiu cand. Dar stiu ca ma voi intoarce.

februarie 4, 2009

Project management erotic

Cand citeam Pantaleon si vizitatoarele de Mario Vargas Llosa, avand in minte si restul cartilor sale, mi-a trecut prin minte ideea ca peruanul are o fixatie pentru sex, daca nu din toate pozitiile, sigur din toate perspectivele. Presupusa monomanie mi-a scazut pasiunea cu care m-am asternut pe lectura si am gustat romanul ca pe un Llosa standard, excelent la capitolul tehnica narativa si decent ca umor.

Povestea: un ofiter al armatei peruane este trimis in jungla amazoniana pentru a pune bazele unui stabiliment cu femei care practica amorul remunerat, cu scopul de a ostoi faptele de viol, pedofilie, zoofilie etc. ale nerezolvatilor ostasi ai patriei. In subsidiar, avem crampeie din povestea unei secte cam apucate, ai carei adepti sunt pusi pe crucificat orice e sub soare (asemanatoare, dar mai comprimata, cu cea din Razboiul sfarsitului lumii). Omul nostru, Pantaleon Pantoja, isi indeplineste sarcina cu o asa eficienta si rezultate notabile, incat isi da viata peste cap.

Cand ma pregateam sa dau ultima pagina, cu satisfactia mediocra de a sti ca am mai bifat incat un roman de Vargas Llosam, am avut o surpriza: cel de pe urma paragraf mi-a demonstrat ca scriitorul nu e obsedat de sex, ci doar ii acorda importanta cuvenita, si ca este constient ca, pe ici, pe colo, mai exista ceva mai presus de asta, in cautarea careia merita sa iti petreci viata.

Si atunci, Mario Vargas Llosa a redevenit scriitorul meu preferat.

Avertisment: nu va repeziti pe ultimul paragraf  inainte de a citi toata cartea. Nu va avea niciun efect.

Blog la WordPress.com.