Caiet de insemnari

aprilie 22, 2011

Un suflu nou

De vreo 15 minute tot stau si ma perpelesc cum sa fac o introducere cat mai mestesugita, dar nu-mi iese, astfel incat o sa va spun din capul locului ca The Town este un film bun.

Probabil ca lipsa de inspiratia izvoraste si din faptul ca, oricum as intoarce filmul regizat de Ben Affleck, nu-i gasesc nicio asperitate, niciun element proeminent de care sa ma agat. Este o creatia excelent slefuita care se rostogoleste navalnic si darama din cale majoritatea thrillerelor cu pretentii de inteligenta din ultima vreme.

Am impresia ca, in calitate de regizor, Ben Affleck a aruncat niste ocheade spre Heat al lui Michael Mann, dar nu hulpave, de om chitit doar sa faca bani, ci intelegandu-i esenta, preluand-o si prelucrand-o astfel incat sa dea la iveala o creatie, daca nu originala, macar cu cu suflu proaspat.

In Boston, spargerea unei banci este un fapt obisnuit, aproape o traditie. In timpul unui astfel de eveniment, banda de mascati a lui Ben Afleck o ia ostatica pe directoare (Rebecca Hall) si o elibereaza ulterior, dar sub amenintarea ca o s-o pateasca, daca sufla ceva. Stiind ca, si daca nu vazuse nimic, tot e bine sa o supravegheze, Afleck se baga in taina cu ea, incepe sa o placa si de aici belelele, pentru ca nu se poate dezbara de universul faradelegii, iar politia e pe urmele lui.

In toata aceasta incalceala bine tinuta in frau, The Town mai reuseste sa dea nastere unor personaje interesante. Ben Affleck nu e nici prea prea, nici foarte foarte, dar, la tripla lui calitate (mai semneaza si scenariul), chiar n-ai ce sa-i ceri mai mult, pentru ca, oricum, primesti de la cei din jur. Cele doua femei ale filmului (protagonista si o fosta a personajului principal) prezinta un interesant contrast intre naivitate, buna crestere si capacitate de regenerare, pe de o parte si vulgaritate, lascivitate si vulnerabilitatea generata de lipsa de educatie, pe de alta.

Cele doua extreme masculine sunt ce are filmul mai de pret. Jeremy Renner m-a impresionat din nou prin aceeasi nebunie plina de vitalitate pe care  i-am mai vazut-o si in The Hurt Locker, numai ca privirea usor halucinanta de acolo capata aici niste scantei amenintatoare, de om pus pe rele. Dincolo de baricada il avem pe Jon Hamm (daca numele nu va spune nimic, il stiti din Mad Men sigur), un politist al naibii de nesuferit si de fermecator in acelasi timp – nesuferit pentru ca nu are compasiune si nici scrupule, fermecator pentru ca nu e prost deloc, iar aroganta la un om al legii are ceva reconfortant.

Din punct de vedere emotional, The Town jaloneaza cu dibacie intre apologia comportamentului antisocial (scenele spargerilor sunt tensionate si destept construite) si mesaje moralizatoare, ca acela care o apuca pe cai gresite o pateste sau cine se caieste are parte si de lucruri bune, neavand decat ambitia sa te destinda vreo 2 ore.

Fapt care, in ceea ce ma priveste, i-a reusit pe deplin.

Acum vreo doi ani habar n-aveam cine e Jeremy Renner; acum, dupa doua filme excelente, parca l-as sti de cand lumea.

februarie 24, 2010

Razboiul sexelor

Asezarea astrelor sau o ciudata coincidenta a facut ca, anul acesta, la Oscaruri, sa se bata pentru distinctia de cel mai bun film, doua productii regizate si pastorite de doi fosti soti.

Unul este Avatar pe care l-a clocit James Cameron ani de-a randul, bagand o carca de bani in el, si altul este The Hurt Locker, pe care ex-consoarta sa, Kathryn Bigelow, l-a scos din te miri ce. Vazandu-le pe amandoua, afirm fara sa sovai ca femeia l-a facut pe barbat de departe si, culmea, aventurandu-se pe un teren masculin prin excelenta: razboiul.

Filmul urmareste infernala sarcina a unei echipe de genisti americani in Irak, care au de infruntat ostilitatea abia retinuta a unui intreg oras, concretizata foarte des prin bombe plantate in cele mai perfide moduri si locuri.

In The Hurt Locker exista doua mari laturi care, si aici e meritul de netagaduit al fostei doamne Cameron, coexista si se completeaza fara vreo urma de artificialitate. Una e tensiunea razboiului purtat impotriva unui dusman invizibil, incredibil realizata prin cadre scurte, rapide, absenta aproape totala a muzicii de fundal, linistea rezultata fiind de-a dreptul insuportabila, si samburii de nebunie pe care ii afiseaza intepretul principal Jeremy Renner atunci cand are de-a face cu o bomba artizanala pe care trebuie sa o dezamorseze in cateva secunde (atitudine care se incadreaza la fix in conceptul poeziei razboiului, pe care l-am descris acum ceva timp).

Cealalta este drama psihologica a soldatilor, pe care razboiul si moartea ii dezumanizeaza si drogheaza sau, dimpotriva, le dezvaluie adevaratele valori ale vietii. Jeremy Renner e punctul unificator al celor doua. Pe cat de fascinant e sa ii urmaresti reactiile in timp ce da de cap unui mecanism al mortii, pe atat de provocator e sa deslusesti ramasitele de camaraderie si umanitate pe care le manifesta de-a lungul filmului. Nici actorii care ii intruchipeaza pe colegii sai de echipa (Anthony Mackie si Brian Gerarghty) nu sunt mai prejos in privinta expresivitatii si a naturaletii. Scurta aparitie a lui Ralph Fiennes in rolul unui dubios vanator de recompense cu accent britanic mi s-a parut un premeditat derapaj in absurd, menit sa accentueze realismul frust al peliculei in general.

Indiferent ce opinie ai avea fata de invazia americana din Irak, e greu sa nu simpatizezi cu personajele soldatilor americani si sa tremuri la gandul ca, in orice moment, ar putea sa fie facuti bucati de vreo bomba pitita intr-un loc oarecare. Nu e manipulare, pentru ca nu exista nicio frantura de apologie a luptei pentru apararea democratiei. E doar compasiune pentru niste oameni care infrunta moartea in numele altora.

Cred ca fenomenul razboiului din Vietnam se repeta si in cazul celui din Irak. Dupa ce pasiunile patriotarde s-au stins, incep sa apara filme mai patrunzatoare (In the Valley of Ellah) sau demne de Oscar (The Hurt Locker).

Blog la WordPress.com.