Caiet de insemnari

ianuarie 21, 2013

Tuse romanesti la Hollywood (lacrimile)

Titanic_NegulescuAm mai scris pe aceste blog despre primul film regizat de Jean Negulescu, The Mask of Dimitrios, si despre cea mai titrata pelicula a sa, Johnny Belinda.

Acest film al sau intitulat Titanic (1953) m-a atras in primul rand prin indrazneala subiectului. Naufragiul giganticului vas e un subiect generos pentru cinematografie si faptul ca Negulescu a avut ocazia sa-i regizeze povestea mi s-a parut remarcabil.

Cand spunem Titanic, ne gandim automat la monumentalul film al lui James Cameron (hai, nu strambati din nas, l-ati vazut si voi si stiti ca i se pot imputa multe, dar nu realizarea) care are un fir narativ central format din Kate si Leo, mult hulita idila care transcende clasele sociale, dar impresia mea a fost si este ca Titanicul insusi, cu descompunerea sa treptata, este adevarul star.

In Titanicul lui Jean Negulescu lucrurile stau altfel. Vasul nu este decat o simpla scena pentru o drama inteligenta si emotionanta: Barbara Stanwyck este o americanca maritata cu un tip de neam bun si sufera amarnic din pricina exigentelor vietii la varful trebii, asa ca decide sa-si ia copiii, o fata de vreo 20 de ani si un pustan de gimnaziu, si sa se intoarca in tara natala. Sotul (interpretat de Clifton Webb) afla la timp si, cum, necum, se imbarca si el pe Titanic.

Ciocnirea dintre cei doi se va produce in scurt timp, iar teatrul duelului psihologic ii va include rapid si pe cei doi copii. Discret in tot acest timp, regizorul Negulescu ii lasa pe actori (Stanwyck si Webb stralucesc, dar mai lasa loc si altor personaje si povesti secundare sa se schiteze pe langa) sa valorifice un scenariu excelent (castigator de Oscar) si intretine cu abilitate senzatia iminentei dezastrului.

Cand fatala ciocnire cu icebergul se produce, toata incarcatura emotionala este deturnata si metamorfozata. Conflictul de cuplu, perfect natural pana atunci, pare o copilarie, orgoliul lasa loc sacrificiului si barbatia adevarata inlocuieste masculinitatea jignita. Ca o dovada suplimentara a calitatii scenariului, marturisesc ca la Titanicul din 1953 mi-a pasat mai mult de pasagerii pe care ajunsesem sa-i cunosc decat de cei din 1997.

Titanic_Negulescu2

Am simtit din plin cum o lume, asezata si plina de obisnuite pasiuni omenesti, pe care le dezaprobam binevoitor, se destrama, iar durerea sfasietoare a despartirii dintre soti, frati sau copii e vie si doare. Dintr-un personaj mai degraba antipatic, Clifton Webb evolueaza intr-un adevarat cap de familie, un erou autentic, iar toata melodrama presupusa de o astfel de transformare n-are nimic nefiresc si suparator, cum a patit saracu’ Leo.

Ca regizor, Negulescu se manifesta din plin in aceasta ultima parte a filmului. Fara efecte speciale spectaculoase, dezmembrarea Titanicului e pusa in scena cu siguranta si expresivitate. Unghiuri inclinate de filmare, prim-planuri cu figuri indurerate, alternand cu imaginea vasului care cade treptat prada apelor, oameni misunand pe toate puntile si ingrozitoarea sirena de avarie, care nu ne scuteste niciun moment de sinistrul ei sunet. Un ansamblu cosmaresc in care se impletesc tragedia colectiva si cea individuala .

Ma las un pic contaminat de mandrie patriotica si ma incumet sa spun: la Titanicul lui Cameron au plans adolescentele, dar la Titanicul lui Negulescu a plans toata lumea.

Titanic_Negulescu3

februarie 16, 2010

Tuse romanesti la Hollywood

Filed under: Filme — Iulian Fira @ 13:43 +00:00feb.
Tags: , , , , , , ,

Jean Negulescu

Imi plac filmele vechi si foarte vechi, adica inclusiv acelea care, spre oroarea multora, sunt alb-negru. Dar nu asta a fost principalul motiv pentru care am ales sa vad Johnny Belinda, ci faptul ca e regizat de Jean Negulescu.

Nascut la Craiova la 1900, romanul Jean Negulescu a avut o viata care ar putea constitui de voie subiectul unui film aparte. A ignorat insistentele parintesti si s-a indreptat spre arte, a bantuit si prin Parisul interbelic, a lucrat la un hotel in Franta, de unde a fost dat afara pentru ca a sedus o clienta. N-a patimit prea mult din cauza asta, pentru ca respectiva, o americanca, era atat de amorezata de chipesul roman, incat l-a luat de barbat si l-a trecut Atlanticul. Asa incepe povestea hollywoodiana a lui Jean Negulescu, care, in timp, a devenit o figura foarte respectata in acest Olimp al cinematografiei si, zica-se, a avut aventuri cu dive grele precum Greta Garbo, Marlyn Monroe sau Sophia Loren (mai multe detalii despre el aveti aici).

Johnny Belinda e cea mai titrata creatie a sa. A avut 12 nominalizari la Oscar, inclusiv pentru cel mai bun regizor, a castigat pentru cea mai buna actrita (Jane Wyman) in rol principal si a fost surclasat doar de Hamlet al lui Laurence Olivier. Actiunea filmului este plasata intr-o asezare pe care noi am numi-o rurala si urmareste destinul unei fete surdo-mute si sarace, pe care doctorul inimos al comunitatii o invata sa comunice prin semne si sa spere la o viata mai buna. La un moment dat, fata este violata, iar copilul care se naste este pricina unor alte drame si complicatii.

Johnny Belinda are puternice accente melodramatice, inevitabile, data fiind conditia eroinei, si alimentate de atitudinea ambigua a personajului principal masculin (interpretat de Lew Ayres), care oscileaza intre spirit caritabil si dragoste, dar compenseaza masiv la capitolul interpretari. Jane Wyman este superba prin faptul ca se sustrage tentatiei de a fi prea expresiva, asa cum ar fi oricine ar juca rolul unei persoane cu astfel de deficiente, Charles Bickford e un tata aspru si cam din topor, dar iubitor, Agnes Moorehead (de neuitat in rolul mamei in Citizen Kane) e o fata batrana, bombanitoare si acrita, dar care mai pastreaza destule rezerve de umanitate.

Placerea cea mai mare in vizionarea acestui film a rezultat insa din faptul ca am depistat acel ceva care dezvaluie ca aceasta pelicula hollywoodiana este opera unui roman. Cand spui casa si gospodarie la americani, te gandesti la o curte curata, cu gardulet alb si drept, cu gradina cultivata sistematic si strabatuta de carari pietruite. Cadrul in care se petrece cea mai  mare parte a actiunii este o moara saracacioasa, cu un gard cu lanteti inegali si orientati care incotro, cu o batatura murdara, in care iti imaginezi cate un gainat de la pasarile de curte care zburatacesc incoace si incolo. Fata cea surdo-muta cara apa intr-o ciutura si o varsa intr-un jgheab. O atmosfera foarte familiara oricui are rude la tara si se mai si duce pe la ele.

Jean Negulescu si-a petrecut in Romania (la acea vreme o tara foarte rurala, ca si acum de altfel) copilaria si adolescenta si, desi era fiu de negustor cu stare, ma indoiesc ca n-a stat destula vreme si pe undeva, prin vreun sat din preajma Craiovei sau a Bucurestiului. Asa ca, atunci cand a fost pus in situatia sa recreeze viata unor oameni sarmani, a facut-o asa cum stia el de pe meleagurile unde s-a nascut.

Inutil sa mai spun ca acest cadru rural autentic potenteaza si umanitatea care il populeaza si face din Johnny Belinda un film pe care merita sa-l vedeti, fie ca sunteti cinefili sau doar romani.

Blog la WordPress.com.