Caiet de insemnari

februarie 6, 2014

Jeeves cel hot

5fingers1Probabil ca, in momentul acesta, omenirea se imparte in doua: cei care stiu cine este Jeeves si cei care nu. Pe cei din prima categorie ii salut ca pe niste confrati in ale prozei lui P.G. Wodehouse, iar pe ceilalti ii invit sa ni se alature cat mai curand, altfel nu stiu ce pierd.

5 Fingers este un film despre o versiune mai hoteasca a lui Jeeves. James Mason este valet in cadrul ambasadei Marii Britanii in Ankara in timpul celui De-al Doilea Razboi Mondial si are o preocupare constanta: sa vinda germanilor secrete de-ale Aliatilor.

Regizat si scris de Joseph L. Mankiewicz, caruia i-au iesit numai filme unul si unul (Cleopatra, All about Eve, A Letter to Three Wives, Sleuth), 5 Fingers este un veritabil deliciu: replicile sunt atat de spirituale, incat iti doresti ca actiunea sa se scurga mai incet, pentru a avea timp sa le savurezi, pana nu apar altele, iar personajele caragialesti se intrec in a fi cat mai amuzante. Ca un fapt divers, ambasadorul Germaniei interpretat de John Wengraf, reuseste performanta de a fi cel mai simpatic nazist din toate timpurile si este preferatul meu, cu exceptia protagonistului, bineinteles.

Lui o sa-i dedic mai multe randuri. Pe James Mason l-am vazut pana acum in pelicule in care dadea replica unor mari actori si era, intr-un fel sau altul, cel de pe planul doi: North by North-West, Julius Caesar, The Verdict. Acum am avut, insa, ocazia de a-i admira calitatile-i unice: o mina usor incruntata, o lejeritate deosebita a gesturilor, un farmec luciferic si o voce absolut seducatoare, intruchipare vie a conceptului de British cool.

5fingers2

Personajul pe care il joaca nu este un simplu factor care muta actiunea, are o motivatie aproape este servitorul care incearca sa-si transceanda conditia si sa ajunga in tagma stapanilor, un demers in stilul lui Alec Guinness in The Lavender Hill Mob, dar mai malitios. Singurul aspect cu care mi-ar fi fost greu sa ma impac este tradarea nerusinata de care se face vinovat si care ar fi putut schimba soarta razboiului, dar si aceasta dilema morala se solutioneaza, printr-o replica inteligenta, una din multele pe care Mason le are de rostit pe parcursul filmului.

Inchei asa cum am inceput. In acest moment, omenirea se imparte in doua: cei care au vazut 5 Fingers si cei care nu. Mi-e greu sa imi exprim placerea de a fi in prima categorie si ii invit pe cei din a doua sa mi se alature, altfel nu stiu ce pierd.

Twentieth Century Fox-Inside the Photo Archive

iulie 21, 2013

Doctorii nu sunt ingeri

verdict1M-am gandit inainte de a scrie acest articol: sa inflamez si eu spiritele scriind despre The Verdict, cand si asa perceptia asupra doctorilor din Romania este contradictorie si cu iz de praf de pulbere?

Pana la urma mi-am zis: e treaba celorlalti daca vor sa se simta ofensati, eu nu pot sa nu scriu despre un film remarcabil care trateaza (fac ce fac si tot in registrul medical ma mentin fara voia mea) o conjunctura in care doctorii nu sunt ingeri, desi sunt imbracati in alb, nu lecuiesc, ci nenorocesc oamenii, judecatorii si avocatii nu cauta dreptatea, ci interesul, iar un betiv dezordonat devine un campion al justitiei.

Paul Newman e Frank Galvin, o epava de avocat si om, care nu traieste decat pentru a bea, a juca la pacanele si a gasi cazuri pe care sa le solutioneze amiabil in afara tribunalului, amiabil insemnand bani (cat de multi se poate). Cand un amic vechi (Jack Warden) ii faciliteaza exasperat obtinerea unui caz de malpraxis in care sunt implicati niste anestezisti de renume de la un spital finantat de dioceza catolica din partea locului, protagonistul are o sclipire de umanitate, asa cum numai Hollywood-ul o poate face sa para realista, si se decide sa duca aceasta speta in sala de judecata.

De aici, actiunea evolueaza ca o sfoara impletita din zbaterile personajului lui Newman si cazul in sine, cu adversitatea crancena pe care decizia sa neasteptata o genereaza: judecatorul (de departe cel mai respingator personaj al peliculei, gratie interpretarii formidabile a lui Milo O’Shea) ii e potrivnic pe fata, clientii insisi ar vrea banii, nu dreptate pentru biata ruda care zace intr-un spital, conectata la aparate, si, colac peste pupaza, apararea este organizata de un avocat cu vechime in bransa (James Mason) si o reputatie de invidiat pentru colegi si de temut pentru rivali.

Newman are alocat sensibil mai mult timp pe ecran, pe care il umple cu o varietate uluitoare de trairi (inca nu m-am decis sa accept asertiunea ca acesta ar fi cel mai bun rol al sau, dar convingerea ca a fost unul dintre acei mari pe care se sprijina cinematografia ca arta s-a cimentat si mai mult), insa momentele de varf ale filmului sunt cand contrapun siguranta cruda si insensibila a lui Mason si nesiguranta umana a lui Newman. Emotionanta este si solidaritatea lui Jack Warden, masiv si retinut, care isi secondeaza prietenul fara sovaire, pentru ca vede in el ceva ce numai un prieten adevarat poate. Charlotte Rampling e o dama cu un rol in parte important, pentru ca mai scoate niste reactii din arsenalul interpretativ al lui Newman, in parte decorativ.

verdict2

Ca regizor, Sidney Lumet uzeaza de o specialitate a casei: cadre prelungi cu unghiuri care confera efect personajului care isi rosteste replicile. Nu au simplitatea din capodopera 12 Angry Men, dar isi fac treaba: din lateral, elevate sau coborate mult sub centrul de greutate al personajului, din departare sau prim-planuri. Dintre toate, unul care se repeta cu mici variatii in diverse momente imi staruie in minte, pentru ca, in combinatie cu profunzimea lui Paul Newman, ofera cheia acestei creatii cinematografice: Frank Galvin filmat un pic de sus, cufundat in scaun, tinand geanta strans in brate.

E constiinta umana pe care o sumedenie de factori incearca sa o inabuse, dar care e acolo si se mai poate inca manifesta.

Viata pare mai suportabila stiind asta.

verdict3

noiembrie 15, 2010

Contrandu-l pe Barthes

Citind Mitologiile lui Roland Barthes, am descoperit un articol care m-a contrariat. Reputatul semiotician lua la refec un film exceptional, in opinia mea: Julius Caesar, (1953), regizat de Joseph Mankiewicz, cu Marlon Brando si James Mason in rolurile principale. Francezul sustinea ca realizatorii s-au concentrat pe detalii nesemnificative si dadea ca exemplu coafurile romane care nu pot ascunde, insa, aerul anglo-saxon al protagonistilor, atmosfera Romei antice neavand astfel nicio credibilitate.

Departe de mine gandul ca Roland Barthes ar fi fost animat de atavisme ale vechii rivalitati anglo-franceze cand a facut aceasta remarca malitioasa; totusi, articolul sau mi s-a parut o nedreptate, astfel ca ma voi lua apararea acestui superb film.

In primul rand, Julius Caesar este o ecranizare foarte fidela a piesei cu acelasi nume de William Shakespeare, astfel ca, desi exista un fond istoric, accentul cade pe expresivitate si pe conflicte morale. Aerul anglo-saxon devine astfel nu numai justificat, dar chiar indicat, pentru ca Shakespeare suna cel mai bine in limba sa materna, pe care o stapanesc cel mai bine, evident, niste actori anglofoni. In privinta detaliilor ironizate de Barthes, ele au contribuit la realizarea unui atmosfere mai pregnante decat imaginase insusi marele Will; ca sa imi sustin spusele, va invit sa cititi piesa originala, sa va concentrati asupra indicatiilor scenice si veti constata ca dramaturgul a vizualizat scenele ca si cum s-ar fi petrecut in timpul sau, nu in Antichitate – apar cosciuge, lumanari si soldati inarmati ca in Evul Mediu.

In al doilea rand, o piesa de teatru, fie ea si ecranizata, se sprijina pe interpretarile actorilor. Iar in Julius Caesar, acestea sunt de la solide, la grandioase: John Gielgud este un insidios Cassius, Louis Calhern este un impunator, dar arogant Caesar, Deborah Kerr este o fragila Portia, victima nefericita a intrigilor in care se lasa prins sotul ei. Iar momentel celor doua discursuri, acele momente devastatoare care ma fac sa ma zburlesc de placere de fiecare data cand le citesc sau le urmaresc ii au ca protagonisti pe James Mason si pe Marlon Brando – primul excelent redand conflictul dintre datorie si o fapta reprobabila, al doilea emanand acea vitalitate inspaimantatoare si fascinanta care i-a caracterizat prima parte a carierei.

Julius Caesar este acel tip de creatie care ia ce-i mai bun din teatru, ce-i mai bun din cinematografie si le combina. In privinta rezultatului, va las pe voi sa va pronuntati, pentru ca eu oricum sunt dincolo de a-mi mai putea fi zdruncinata admiratia pentru acest film.

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.