Caiet de insemnari

martie 19, 2012

Sa privim pictura! (LXVI)

Dans la Bougival

Intr-o zi, un profesor, dezolat de rezultatele muncii elevului sau pe nume Renoir, il intreaba:

– Dumneavoastra pictati ca sa va distrati?

– Bineinteles – a raspuns Renoir – credeti-ma, daca nu m-ar distra, nu as picta.

Dialogul de mai sus s-a petrecut in realitate si, chiar daca nu ar fi fost asa, e suficient sa ii privesti tablourile, ca sa-ti dai seama ca exprima exact esenta artei sale. Exista o carte foarte frumoasa, intitulata Bucuria vietii, e scrisa de Irving Stone si prezinta in mod romantat viata lui Van Gogh, dar ar fi putut foarte bine sa fie, judecand dupa titlu, o biografie a lui Auguste Renoir.

Octave Mirbeau spunea ca „Renoir este probabil singurul pictor care nu a realizat niciodata tablouri triste”; subscriu la asta si adaug ca impresionismul sau are ceva aparte: e psihologie fina plus cromatica accentuata.

Dans la Bougival e o dovada elocventa in acest sens. Prim planul e luat de un cuplu care danseaza, puternic angajat in jocul seductiei. El ii invadeaza zona personala alungindu-si gatul spre buzele ei, iar ea il evita cu finete, dar si cu fermitate. In planul secund, niste figuri umane par a se distra de minune in fata unor pahare pe jumatate goale.

Dar farmecul tabloului nu e dat numai de atmosfera de bucurie estivala, ci de anumite elemente cromatice foarte apasat utilizate. Nu cred ca e cineva care, dand ochii de aceasta pictura, nu remarca prima data galbenul palariei lui si rosul bonetei ei. Nu numai ca sunt puternice, dar sunt si alaturate si, desi am o oarecare prejudecata mostenita de la bestiala mea mama, potrivit careia rosul nu merge cu galbenul, aici nu m-am putut sustrage atractiei pe care cele doua culori o emana.

Dans la Bougival se desprinde de realitate exact asa cum trebuie sa o faca orice opera de arta: subtil.

 

ianuarie 31, 2011

Fara ura si partinire

Am fost starnit sa citesc Fluturele negru de Radu Paraschivescu de inversunarea extrema a Andreei, care a fost in stare sa imi trimita cartea prin posta si sa plateasca toate taxele aferente, numai ca eu sa o desfiintez intr-o recenzie.

Curiozitatea astfel rezultata a fost insa in favoarea cartii; pentru ca venea deja cu un bagaj de impresii negative, m-am silit din rasputeri sa o lecturez fara vreo urma de aversiune indusa si rezultatul, surprinzator, chiar si pentru mine, dar mai ales pentru Andreea :P, este ca nu e atat de rea pe cat mi-a descris-o.

Fluturele negru este o incursiune in viata si opera pictorului Caravaggio, prezentate ingemanat si intr-o maniera livresca, materializata sub doua forme: interactiunea personajelor contemporane artistului si care au avut de-a face cu el intr-o forma sau alta si vocea sa interioara, adresata unui defunct maestru intr-ale picturii.

Sub aspect stilistic, cartea lui Radu Paraschivescu intra in aceeasi galerie a romanelor istorice stalcit scrise, cum ar fi Capitanul Alatriste sau Ines a sufletului meu. Explicatia: desi autorul face eforturi laudabile de a adopta un limbaj arhaic, potrivit vremii, da deseori cu nelogismu-n perete, iar efectul e de-a dreptul hilar; de fluxul constiintei lui Caravaggio nici nu se mai pune problema ca ar avea vreo urma de realism, dar, sa nu fim prea carcotasi, unui om mort de cateva sute de ani si despre care nu se stiu foarte multe lucruri ii poti atribui cam ce limbaj vrei. Desi romanul mai pacatuieste si prin faptul ca vocea narativa se transforma dintr-un narator cat de cat ascuns in spatele personajelor intr-un pedant profesor de istorie care insira date si fapte, nu m-a deranjat foarte mult, pentru ca astfel de intruziuni nu sunt foarte lungi (in comparatie, in Milleniun 1 de Stieg Larsson sunt pur si simplu iritante) si  macar am avut ceva de invatat.

Daca tot am ajuns la capitolul pacate, am ceva sa ii imput in mod expres lui Radu Paraschivescu. Traducator de exceptie, picant cronicar TV, omul nostru a scris aceasta carte constient fiind de una dintre axiomele publicitatii de azi – Sexul vinde. Asa ca a bagat din belsug sex, prostitutie, homosexualitate, uneori chiar cand nu era neaparata nevoie. Mi-l si imaginez pe autor tastand cu o mana manuscrisul si cu o alta rasfoind prin Decameronul, de unde il cam banuiesc ca s-a inspirat.

As fi insa nedrept daca nu as mentiona si meritele pe care le-am gasit Fluturelui Negru. In primul rand, per ansamblu, cartea ofera informatii exacte despre Caravaggio, un artist damnat si autodistructiv, dar inzestrat si inovator, si epoca lui, iar reproducerea unor picturi si explicatiile pe care le discernem indeamna la acelasi exercitiu estetic pe care il incerc si eu pe acest blog. Mai mult decat atat, nici in cele mai nasoale momente ale sale, romanul lui Radu Paraschivescu n-a putut sa-mi inabuse sentimentul de mandrie ca un fiu al oropsitei noastre natii s-a incumetat sa se aplece asupra unui gigant al culturii universale, sa-l scoata din cartile de istorie si din albumele de arta si sa-l aduca in fata noastra. Poate ca nu i-a iesit ca lui Irving Stone in Agonie si Extaz, dar ceva, ceva, tot a reusit, iar pentru asta merita apreciat.

Andreea, te astept cu comentarii! 😛

P.S. Pentru ca subiectul cartii a fost un pictor, m-am gandit sa comasez doua rubrici si sa va ofer si una dintre operele sale.

 

Sacrificiul lui Isaac

Desi aceasta pictura nu are prea mult din negrul specific lui Caravaggio, de care Radu Paraschivescu pomeneste in dese randuri, fizionomiile sunt insa chintesentiale pentru arta italianului. Omului i s-a reprosat atunci si i se lauda acum ca, in tablourile cu subiect biblic, a renuntat la figurile omenesti hieratice in favoarea unora pline de vitalitate, care palpita de pasiuni mai mari decat viata insasi, inpirate de oamenii de prin mediile rau famate pe unde bantuia.

Momentul sacrificiului lui Isaac mi s-a parut intotdeuna induiosator, dar, sub pensula lui Caravaggio, devine sinistru. Uitati-va la figura crunta a lui Avraam, la modul brutal cum si-a imobilizat fiul si la stransoarea furibunda a cutitului. Dupa ce trece socul violentei, pictura dobandeste, in ochii mei, si accente umoristice; imi imaginez ce-i zice ingerul lui Avraam: Hoooo, mai omule, ca am glumit! Stai calm si lasa cutitul ala pana nu ranesti pe cineva!.

septembrie 17, 2009

Sa privim pictura! (XXX)

Filed under: Sa privim pictura! — Iulian Fira @ 13:43 +00:00sept.
Tags: , , , ,
Geneza

Geneza

Un simplu gest. Totusi e greu sa il privesti fara sa te incerce emotia. Un scriitor englez, Irving Stone, a gasit in titlul cartii sale despre Michelangelo esenta acelui ceva pe care Dumnezeu il transmite lui Adam.

Priviti-l pe stramosul nostru comun. E inca trufas ca un copil si nestiutor ca va primi darul de a alege intre a produce abominabile atrocitati sau a sluji binele si pe semeni, de a cadea in genunea agoniei sau de a se inalta pe culmile extazului.

Michelangelo putea sa picteze doar scena asta si sa zaca precum un trantor toata viata. L-am fi tinut minte oricum.

Blog la WordPress.com.