Caiet de insemnari

ianuarie 31, 2011

Fara ura si partinire

Am fost starnit sa citesc Fluturele negru de Radu Paraschivescu de inversunarea extrema a Andreei, care a fost in stare sa imi trimita cartea prin posta si sa plateasca toate taxele aferente, numai ca eu sa o desfiintez intr-o recenzie.

Curiozitatea astfel rezultata a fost insa in favoarea cartii; pentru ca venea deja cu un bagaj de impresii negative, m-am silit din rasputeri sa o lecturez fara vreo urma de aversiune indusa si rezultatul, surprinzator, chiar si pentru mine, dar mai ales pentru Andreea :P, este ca nu e atat de rea pe cat mi-a descris-o.

Fluturele negru este o incursiune in viata si opera pictorului Caravaggio, prezentate ingemanat si intr-o maniera livresca, materializata sub doua forme: interactiunea personajelor contemporane artistului si care au avut de-a face cu el intr-o forma sau alta si vocea sa interioara, adresata unui defunct maestru intr-ale picturii.

Sub aspect stilistic, cartea lui Radu Paraschivescu intra in aceeasi galerie a romanelor istorice stalcit scrise, cum ar fi Capitanul Alatriste sau Ines a sufletului meu. Explicatia: desi autorul face eforturi laudabile de a adopta un limbaj arhaic, potrivit vremii, da deseori cu nelogismu-n perete, iar efectul e de-a dreptul hilar; de fluxul constiintei lui Caravaggio nici nu se mai pune problema ca ar avea vreo urma de realism, dar, sa nu fim prea carcotasi, unui om mort de cateva sute de ani si despre care nu se stiu foarte multe lucruri ii poti atribui cam ce limbaj vrei. Desi romanul mai pacatuieste si prin faptul ca vocea narativa se transforma dintr-un narator cat de cat ascuns in spatele personajelor intr-un pedant profesor de istorie care insira date si fapte, nu m-a deranjat foarte mult, pentru ca astfel de intruziuni nu sunt foarte lungi (in comparatie, in Milleniun 1 de Stieg Larsson sunt pur si simplu iritante) si  macar am avut ceva de invatat.

Daca tot am ajuns la capitolul pacate, am ceva sa ii imput in mod expres lui Radu Paraschivescu. Traducator de exceptie, picant cronicar TV, omul nostru a scris aceasta carte constient fiind de una dintre axiomele publicitatii de azi – Sexul vinde. Asa ca a bagat din belsug sex, prostitutie, homosexualitate, uneori chiar cand nu era neaparata nevoie. Mi-l si imaginez pe autor tastand cu o mana manuscrisul si cu o alta rasfoind prin Decameronul, de unde il cam banuiesc ca s-a inspirat.

As fi insa nedrept daca nu as mentiona si meritele pe care le-am gasit Fluturelui Negru. In primul rand, per ansamblu, cartea ofera informatii exacte despre Caravaggio, un artist damnat si autodistructiv, dar inzestrat si inovator, si epoca lui, iar reproducerea unor picturi si explicatiile pe care le discernem indeamna la acelasi exercitiu estetic pe care il incerc si eu pe acest blog. Mai mult decat atat, nici in cele mai nasoale momente ale sale, romanul lui Radu Paraschivescu n-a putut sa-mi inabuse sentimentul de mandrie ca un fiu al oropsitei noastre natii s-a incumetat sa se aplece asupra unui gigant al culturii universale, sa-l scoata din cartile de istorie si din albumele de arta si sa-l aduca in fata noastra. Poate ca nu i-a iesit ca lui Irving Stone in Agonie si Extaz, dar ceva, ceva, tot a reusit, iar pentru asta merita apreciat.

Andreea, te astept cu comentarii! 😛

P.S. Pentru ca subiectul cartii a fost un pictor, m-am gandit sa comasez doua rubrici si sa va ofer si una dintre operele sale.

 

Sacrificiul lui Isaac

Desi aceasta pictura nu are prea mult din negrul specific lui Caravaggio, de care Radu Paraschivescu pomeneste in dese randuri, fizionomiile sunt insa chintesentiale pentru arta italianului. Omului i s-a reprosat atunci si i se lauda acum ca, in tablourile cu subiect biblic, a renuntat la figurile omenesti hieratice in favoarea unora pline de vitalitate, care palpita de pasiuni mai mari decat viata insasi, inpirate de oamenii de prin mediile rau famate pe unde bantuia.

Momentul sacrificiului lui Isaac mi s-a parut intotdeuna induiosator, dar, sub pensula lui Caravaggio, devine sinistru. Uitati-va la figura crunta a lui Avraam, la modul brutal cum si-a imobilizat fiul si la stransoarea furibunda a cutitului. Dupa ce trece socul violentei, pictura dobandeste, in ochii mei, si accente umoristice; imi imaginez ce-i zice ingerul lui Avraam: Hoooo, mai omule, ca am glumit! Stai calm si lasa cutitul ala pana nu ranesti pe cineva!.

decembrie 9, 2009

Cronica de femeie

O chilianca titrata in materie de literatura, Isabel Allende, s-a documentat si si-a pus in minte sa spuna romantat povestea formarii poporului ei, ceva gen Saruta pamantul acesta de Ileana Vulpescu.

Ines a sufletului meu e povestea unei femei pe nume Ines Suarez, care l-a insotit si l-a sprijinit pe Pedro de Valvidia, cel care a pornit din Peru, chitit sa fondeze o noua tara si care a si reusit, dupa o calatorie chinuitoare si dupa lupte feroce cu bastinasii.

Ca si romanul Ilenei Vulpescu, si cel al chiliencei are meritul ca face istoria accesibila, numai ca are si unele pacate. Daca in cazul romancei e vorba de patetismul apasat, in cel al lui Isabel Allende stilul narativ cam scartie. Povestea e spusa la persoana I, din perspectiva acestei Ines, o persoana energica si patimasa, dar capitolele care descriu viata conchistadorului pana sa i se incruciseze viata cu a ei sunt redactate cu un realism rece, de secol XIX. Unde mai pui ca in mijlocul unor descrieri ale vietii pseudorurale a colonistilor apare ca nuca in perete cate un neologism gen „comasare” (la asta nu stiu daca nu cumva ar merita invinovatati traducatorii).

Meritul cartii, caci nu ii lipseste si asa ceva, este ca intram in profunzimea sufletului unei femei. Sub cronica romantata avem un subtil studiu de caz multilateral care explica aforisme binestiute gen: in spatele oricarui barbat puternic e o femeie puternica; femeia, ochi alunecosi, inima zburdalnica; in fiecare femeie e cel putin o coasta de drac etc.

Blog la WordPress.com.