Caiet de insemnari

februarie 16, 2011

Un an bun

Sa nu aplecati urechea la carcotasii care se plang ca anul acesta, la Oscaruri si la alte premii similare, sunt filme proaste. Dimpotriva, avem numai realizari una si una, asa ca ma incumet si eu sa-mi dau cu parerea si cu pronosticul.

Inception – I-am dedicat o recenzie mai demult, asa ca nu o sa intru in detalii. Are destule nominalizari, dar nu va fi castigatorul vreunui premiu relevant (eu inca mai sper ca macar scenariul sa aiba parte de ceva), dar parca nici nu mai conteaza, pentru ca filmul lui Nolan este demult laureatul inimilor de pretutindeni.

 

 

 

 

 

 

 

 

Black Swan – Paradoxal, este cel mai slab dintre varfurile cinematografice ale acestui an. Oricata admiratie as avea pentru Darren Aronofsky, n-am putut sa nu imi dau seama ca a folosit doua carari pe care le mai batuse in trecut, le-a combinat si, inzestrat fiind, a reusit sa scoata ceva care sa atraga atentia: prima este tumultul din spatele unei lumi din care noi, publicul, nu vedem decat produsul final (in The Wrestler era vorba, pardon de tautologie, de wrestling, aici de balet); a doua directie vine de la Pi (un film caruia i se potriveste de minune sintagma de „bijuterie uitata”), in care, ca si in Black Swan, protagonistul sufera spulberarea fragilei granite dintre iluzie si realitate. Recunosc, insa, gratie atmosferei reusit apasatoare, am fost momente cand am simtit niste fiori strecurandu-se vag spre sira spinarii.

Pentru toate metamorfozele pe care le incearca, Natalie Portman va lua Oscarul, lucru de care nu cred ca se mai indoieste nimeni.

 

 

 

 

The King’s Speech – Este copilul rasfatat al criticii si publicului in ultima vreme si are foarte multe motive sa fie asa, pentru ca este o poveste frumoasa si eleganta, cu replici spirituale si interpretari exceptionale. Colin Firth si-a arvunit deja Oscarul printr-o combinatie perfect dozata de maiestuozitate, stangacie si sinceritate, excelent secondat fiind de un Geoffrey Rush retinut, fapt cu atat mai remarcabil cu atat acest actor are un aer pitoresc aparte, si de Helena Bonham Carter,  intruchiparea vie a proverbului deja cliseizat In spatele oricarui barbat puternic bla, bla etc.

The King’s Speech este cea mai inalta forma pe care o poate atinge o naratiune cu tenta motivationala, dar nu cred ca va lua Oscarul si, daca, aveti putintica rabdare, va voi explica si cine i-l va sustrage.

 

 

 

 

The Fighter – Nu intamplator am ales sa il prezint imediat dupa The King’s Speech, pentru ca, in opinia mea, izvorasc din aceeasi idee primordiala a omului care isi depaseste conditia, prin vointa si prin sprijinul celor din jur. Aerul britanic de distinctie al filmului de mai sus este inlocuit aici de o vitalitate debordanta, triviala in dese randuri, dar cu un umor irezistibil. Mark Wahlberg este un boxer candid, care aspira la mai bine, dar nu prea e ajutat de familie, compusa dintr-un frate mai mare drogat si neserios, si el fost boxer (Christian Bale), dintr-o mama care se agata cu dintii si ghearele de gloria apusa si indoielnica a fiului celui dintai (Melissa Leo), si dintr-o cireada de surori (vreo 9, parca), cel mai demential personaj colectiv pe care l-am vazut in vreun film in ultimii ani. Cand boxerul nostru isi face rost de o gagica tare-n gura (Amy Adams), se vede prins intre Scylla si Caribda, materializate in multe si furioase voci feminine.

Placiditatea proprie lui Wahlberg, nedrept considerata de multi drept lipsa de talent actoricesc, este pe deplin valorificata intr-un atare context, in conditiile in care este inconjurat de interpretari de-li-cioa-se. Ma astept ca, daca vreuna dintre cele doua actrite nominalizate pentru rol secundar (Melissa Leo si Amy Adams) ajunge sa ia premiul, cealalta sa o ia de par pe scena, cat despre Christian Bale, cu tot respectul pentru cei de la BAFTA, cred ca numai un patriotism exagerat i-a facut sa ii dea distinctia pentru rol secundar lui Rush. Stau si ma intreb, cum voi mai putea eu oare sa il privesc pe Bale ca pe Batman, dupa ce i-am vazut personajul din The Fighter, un pierde-vara fanfaron si seducator, cu niste ochi bulbucati si un gat de batlan? Pronosticul meu: Oscaruri pentru Bale si pentru una dintre actritele din rolurile secundare.

 

 

The Social Network – Acesta este filmul care va lua Oscarul suprem. Am sa va argumentez atat dintr-o perspectiva obiectiva, cat si dintr-una subiectiva.

Acum ca nominalizarile pentru cel mai bun film sunt cu toptanul, statueta pentru regie devine un indicator important pentru candidatii cu sanse reale, iar David Fincher a cam castigat la categoria asta pe la multe alte festivitati.

Subiectiv vorbind, m-a atras The Social Network pentru ca nu e o simpla cronica a modului cum a aparut si s-a dezvoltat Facebook-ul, ba chiar din contra. Filmul este despre un tip care, din motive personale, demareaza un proiect, i se asociaza si altii, totul ia amploare, apar banii si, inevitabil, disensiunile. Puneti cazino, after-school, minimarket sau spalatorie auto in loc de Facebook si veti constata ca reactiile personajelor isi pastreaza naturaletea.

Si The Social Network si contracandidatele sale de marca, The King’s Speech si The Fighter, au la baza personaje si situatii reale, dar, spre deosebire de acestea, care dobandesc o autonomie artistica relativa si directioneaza perceptia publicului catre un mesaj anume (optimist), filmul lui Fincher tinde catre o independenta totala. Ce impresie poti sa-ti faci despre personajul bizar si excelent interpretat de Jesse Eisenberg? Ca e un frustrat genial? Sau un businessman glacial? Sau poate un manipulator abil? Nu cred ca vreuna dintre caracterizarile de mai sus poate fi contestata sau aprobata in totalitate.

Si mai remarcabil la The Social Network este ca personajele secundare nu sunt simpli catalizatori de reactie din partea celui principal. Sunt fiinte umane inzestrate cu pasiuni, defecte, ambitii, care calca si in strachini si redate convingator si atractiv de Andrew Garfield, Armie Hammer in dublu rol si chiar Justin Timberlake.

S-a spus despre The Social Network ca ar avea multe gauri; cred ca in spatiile intr-adins lasate de realizatori trebuie sa patrunda mintea fiecaruia si, de asemenea, cred si sper ca, intr-una dintre ele va incapea si distinctia suprema a Oscarurilor.

februarie 14, 2011

SF = Stiintifico – FANTASTIC!

Filed under: Carti — Iulian Fira @ 13:43 +00:00feb.
Tags: , , , , , , ,

Intre voluminosul Herzog de Saul Bellow si monumentala Divina Comedie a lui Dante merge de minune un roman politist. Ce se intampla insa daca acesta mai este si plasat intr-un cadru SF si se dezvaluie cu o inteligenta care te acapareaza?

Se intampla ca iti ramane staruitor in memorie si te face sa reflectezi la faptul ca, desi, de regula, o carte porneste din inima si apoi trece prin cap, se poate intampla si invers cu rezultate notabile. E cazul Omului demolat de Alfred Bester.

Intr-un viitor un pic indepartat de zilele noastre, crimele au devenit imposibile, pentru ca unii oameni poarta darul telepatiei si al explorarii gandurilor celorlati. Numai ca un magnat cu instincte patimase si aflat pe buza prapastiei financiare isi propune asasinarea principalului sau rival in afaceri si procedeaza la indeplinirea planului cu toata vigoarea de care e in stare, stiind ca, si de ii va reusi, va avea de infruntat vigilenta si abilitatea extraordinara a mai-marelui peste telepatii politisti. Mai multe detalii nu vreau sa va dau, pentru ca romanul nu este foarte lung, iar cursa dintre cei doi antagonisti atat de palpitanta, incat nu vreau sa va alterez in vreun fel placerea, in cazul in care ajungeti sa cititi Omul demolat.

Ce va pot spune, avand valoare de argumente suplimentare pentru a va convinge sa va aplecati asupra acestui roman, este ca incrucisarile telepatice ale celor inzestrati cu citirea gandurilor iau forme interesante in sine, care mi-au adus aminte de Caligramele lui Apollinaire, si ca, per total, cartea mi-a produs aceeasi impresia ca Inception, ceea ce nu e putin lucru.

Ca s-o intelegeti, am sa v-o redau fiziologic: e vorba despre un zambet discret sub o frunte un pic incordata de efortul intelectual, totul pe fondul unei involuntare si aproape imperceptibile miscari aprobatoare din cap. Daca mi-ar cere cineva sa fac o lista de 10 mici placeri in viata, starea asta ar fi sigur una dintre ele.

august 25, 2010

Despre perfectiune

Lunga perioada in care laptopul care mi-a suportat ideile a fost dus departe s-a sfarsit. Reiau asadar veleitatile mele critice scriind despre acel film care a rupt gura targului: Inception.

Martori oculari si partasi cu mine la vizionarea lui, in acelasi timp persoane care imi cunosc personalitatea, au declarat ca in primele 30 de minute am fost sceptic. Confirm aceasta afirmatie, explicand ca aceasta stare a mea era in parte generata de faptul ca inca nu prinsesem spilul. Totusi, dupa ce m-am mai lamurit in aceasta privinta, alura de film clasic de heist (spargere executata de mai multi, in stil mare si inteligent) n-ar fi fost suficienta sa ma impresioneze atat de mult, daca n-ar fi fost scara grandioasa la care a fost gandita.

Nu are sens sa tulbur placerea celor care inca nu au vazut Inception spunandu-le prea mult despre poveste; e suficient sa stie ca e un Ocean’s Eleven in cheie onirica; mai multi se aduna sa faca ceva, iar seful lor, desi genial, are o problema cu fosta.

In privinta partii cu visele am sa tac chitic; nu o sa spun decat ca ingeniozitatea scenariului nu e depasita decat de modul impecabil in care e parcurs si manipulat. Din 150 de minute ale filmului, vreo 120 mintea mea a cautat cu asiduitate o scapare, o greseala, o crapatura in esafodajul narativ, care sa contrazica flagrant logica interioara cu care il filtram. Memoria a fost insa cel mai vajnic aparator al acestui film, iar cand elemente disparate si-au relevat sensul, cand multitudinea de planuri narative s-au conturat intr-o osmoza fara cusur, cand am fost nevoit sa recunosc ca nu am ce sa-i reprosez, atunci ei da, pot spune ca m-am indragostit de Inception.

Personajele si interpretii lor au contribuit la acest sentiment. Leonardo DiCaprio se achita cu brio de sarcina ambivalentei, Joseph Gordon-Levitt e retinut, dar il prinde asta, Ellen Page dovedeste ca s-a maturizat de cand a nascut (aviz cunoscatorilor), mai putin cunoscutul Tom Hardy smulge multe zambete, iar Ken Watanabe emana o charisma pe care nu i-am mai vazut-o de la The Last Samurai incoace.

Vazand acest film am inteles un lucru. Perfectiunea nu exista in sens absolut, ci este doar un reper raportat la un nivel de asteptari. Daca e sa socotesc de la al meu, Inception e perfect.

Blog la WordPress.com.