Caiet de insemnari

noiembrie 25, 2010

Tropicul A.I.-ului

Neuromantul este un roman care incepe palpitant si se termina filosofic si, de la un cap la altul, este scris foarte imbacsit. Autorul, William Gibson, s-a chinuit din rasputeri sa creeze o atmosfera futuristica in care tot ce e natural a fost suprimat, in care orice particica a corpului omenesc poate fi schimbata cu produse mai bune sau mai proaste, dupa buget. Lumea imaginata de Gibson musteste de plastic si sintetic si are acel aer lugubru al unui culoar gol de spital, stralucind de curatenie si cu o lumina albastra, halucinanta.

In mijlocul unui astfel de univers dezumanizat il gasim pe personajul principal, un fost hacker de exceptie, care si-a luat-o urat de tot de la niste angajatori mai drastici, si a ajuns sa traiasca la limita societatii si a subzistentei, intrand astfel intr-o galerie ilustra, la care au mai contribuit William Burroughs sau Henry Miller. Apropo de hacker, sa nu cumva sa uit sa va spun ca romanul are si parti in care actiunea se petrece intr-o realitate virtuala, a carei descriere, in cazul in care nu veti sucomba in fata ultratehnicismului stilistic general al cartii, va va da gata cu siguranta.

Omul nostru primeste propunerea de a se alatura unui plan cu alura de sabotaj, cu scopuri care nu ii sunt clare si, cu atat mai putin, noua, cititorilor. Inumana incalceala a evenimentelor, dublata de deja mentionata supraincarcare cu termeni tehnico-futuristici, m-ar fi doborat pana la urma, daca nu ar fi existat un companion al protagonistului, o anume Molly, une gajique fatalle modificata, pe ici, pe colo, prin partile esentiale, avand tintuiti de orbite niste ochelari ca ai Lady Gagai la inceputul Alejandroului si cu lame ascutite care ii ies din buricele degetelor. Simpla ei prezenta m-a facut sa o urmez si sa imi fac loc cu coatele mintii prin paginile Neuromantului.

Plin de vanatai mentale, am reusit, la un moment dat, sa patrund si ceva din noima cartii, care a mai capatat astfel o calitate in ochii mei. M-au atras intotdeauna speculatiile despre autonomizarea intelectuala a tehnologiei care ne inconjoara, ideea ca printre miriade de microcipuri si circuite poate aparea scanteia a ceva ce nu putem numi nici suflet, nici constiinta, dar careia nu ii putem refuza capacitatea de a avea aspiratii sau scopuri proprii. M-a fascinat in Ghost in the Shell, m-a fascinat in GOLEM XIV, iar in Neuromantul m-am vazut din nou incapabil sa ma sustrag acestei atractii.

Macar pentru asta pot sa imi zic ca a meritat truda de a citi cartea.

Recenzie care participa la concursul BookMag.

octombrie 18, 2010

Da si nu

Cei de la Gazeta Sporturilor mi-au facut o oferta pe care n-am putut-o refuza. In doua saptamani succesive, prima carte din trilogia Millenium, de Stieg Larsson, la un pret uman, nu prohibitiv precum cel practicat in librarii.

M-am abatut putin de la zgarcenia-mi specifica, impins de curiozitatea de a vedea de ce s-au vandut cartile acestui suedez in milioarde si milioarde de exemplare in intreaga lume si de ce oameni cu scaun la cap in privinta literaturii si cu gusturi subtiri, precum Mario Vargas Llosa si Dan C. Mihailescu, le-au laudat.

Am citit astfel Millenium 1 – Barbati care urasc femeile si m-am lamurit cum sta treaba. Romanul e plasat in valtoarea realitatilor contemporane suedeze, cu tehnologii aduse la zi si cu moravuri pe masura (sex fara obligatii, perversitati si sadisme, criminali in serie, fraude de milioane si corporatii fantoma). Cartea are doua fire narative, al unui jurnalist economic, barbat bine in floarea varstei, care da un mega chix intr-o investigatie si este angajat de un fost mare industrias, ajuns la senectute, sa afle ce s-a intamplat cu nepoata lui, disparuta acum cateva zeci de ani, si al unei hackerite cu alura punk, inteligenta, slabanoaga si sociopata. Inevitabil, cele doua trasee se vor incrucisa la un moment dat.

Ca roman politist, Millenium 1 are ingrediente deja testate de altii, dar pe care le exploateaza la maxim. O familie cu o istorie indelungata, cu multi membri, cu multi suspecti, un cadru restrans, destul de izolat, care favorizeaza acumularea tensiunii, si un fir logic al modului cum se desfasoara investigatia.

Ca roman pur si simplu, insa, Millenium 1 este slab. Se vede de la o posta ca Stieg Larsson n-a fost scriitor de profesie, ci jurnalist, prin vocabularul precis, dar limitat, prin inconsecventa modului cum se plaseaza ca narator, ba omniscient, ba absent, prin balastul de informatii statistice si de fire narative secundare pe care le expediaza superficial. Nu zic nimic de stangismele autorului, pentru ca nici macar o minune de stat providential-asistential precum Suedia nu merita scutita de un astfel de frecus.

Cea mai mare nereusita a romanului ramane, in opinia mea, exact acel element mult laudat de altii: personajul principal, hackerita geniala Lisbeth Salander. Nu mi-a placut deloc cum a fost compus si cum mi s-a varat pe gat un paradox clasic al literaturii politiste – suma de defecte vs. inteligenta superioara pe care o fac sa straluceasca si mai mult. Ale lui Lisbeth Salander sunt prea apasat scrijelite si nu ma conving catusi de putin ca mai lasa loc si unei activitati cerebrale intense. Prefer pedanteria lui Poirot, aroganta lui Holmes, lehamitea lui Maigret sau caracterul sters al lui Miss Marple. Unde mai pui ca influenta Elisavetei asupra misterului care ma captivase a avut aerul unui deus ex machina, care o fi mers pe vremea lui Euripide, dar nu-si are locul intr-un roman de suspans al secolului al XXI-lea.

Ca o concluzie, as citi restul de Millenium-uri, dar numai in caz de super promotie sau de marinime din partea prietenilor mei cu bani :P.

 

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.