Caiet de insemnari

aprilie 22, 2013

Perseverenta pana la moarte

Gabriel-Garcia-Marquez__Dragostea-in-vremea-holerei-130Le-am cerut prietenilor de la Libris Dragostea in vremea holerei pentru ca, la un moment dat, am citit afirmatia tulburatoare a unui om cu simt de raspundere, nu imi aduc aminte cine, dar era cunoscut, oricum, care sustinea ca acest roman este adevarata capodopera a lui Gabriel Garcia Marquez.

Grava afirmatie, care trebuie sprijinita de argumente, pe care, insa, nu mi le mai aduceam aminte, asa ca am procedat la a mi le prezenta sau demonta singur, utilizand cea mai sigura metoda: cititul cartii ca atare.

Un lucru care se remarca din start e ca in acest roman Marquez nu mai uzeaza de diluviile sale narative, cele din Un veac de singuratate sau Toamna Patriarhului, cele care ne buimacesc la inceput, dar pe care sfarsim prin a le indragi si savura ca pe un serbet. Dragostea in vremea holerei patrunde si ea in ungherele mentale ale celor trei personaje centrale, dar o face in stil mai clasic si ne da timp sa rasuflam intre fraze.

Triunghiul amoros care constituie subiectul cartii este format dintr-un doctor cultivat, cu simt civic si cu mici scapari de comportament, un functionar fara prea mult sex-appeal, dar inimos si femeia care de care se inamoreaza amandoi. Ea are o logodna de la distanta cu al doilea, dar ajunge sa il ia de barbat pe primul, spre disperarea fostului, care ii jura dragoste vesnica si face din concupiscenta un veritabil stil de viata.

Un lucru inedit la Marquez in acest roman este modul cum isi compune naratiunea. Un veac de singuratate, in ciuda densitatii sale, are o curgere liniara, cu toate trimiterile la trecut si la defunctii membri ai familiei Buendia, pe care nu-i tin minte decat cititorii cu gust pentru scheme scrise. Dragostea in vremea holerei debuteaza ca un thriller, cu moartea unuia dintre protagonisti si declaratia reinnoita de dragoste a celuilalt catre va dati voi seama cine.

Dupa aceasta, columbianul incepe sa se joace cu mintea noastra, ducand povestea inapoi in timp, spre copilaria celor care sunt implicati in ea si facandu-ne sa ne intrebam permanent: crezi c-o va…? Pe parcurs, perceptia asupra fiecaruia dintre personaje variaza: doctorul Urbino pare cand plin de abnegatie, cand porc de barbat, Fermina e cand agasanta prin incapatanare, cand victima unui mariaj decis pe fuga, ca sa nu mai vorbim de Florentino Ariza, care e cand cavalerul prin excelenta, devotat fara scapare domnitei inimii sale, cand un mega porc de barbat, care arde tot ce-i iese in cale. Galeria amorurilor sale e simpatica, dar nu-i prima, nici ultima din literatura mapamondului, asa ca nu ma pot declara extaziat de ea, cum am auzit pe cineva.

Limbajul lui Marquez nu mai debordeaza de metafore, dar e precis in a reda stari de spirit si a infuza naratiunea cu reflectii asupra batranetii, asupra evolutiei unui mariaj si a altora chestiuni de interes general. O bucata de vreme, afirmatia care m-a starnit spre aceasta lectura parea fundamentata, dar a torpilat-o finalul cartii, care este, sa ma ierte Marquez si legiunile sale de fani, siropos. Nu siropos in sens absolut, ci in contradictie cu tonul general al romanului, care nu cade in sentimentalism, nici nu se prabuseste in pesimism, penduland intre cele doua, asa cum se intampla lucrurile si in sufletul unui om obisnuit.

Ca sa facem bilantul, Dragostea in vremea holerei nu-i vreun magnum opus, dar este un argument solid pentru pozitia lui Gabriel Garcia Marquez drept unul dintre cei mari ai secolului care a trecut si, probabil, ai secolului care de-abia a inceput.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca mi-a oferit ocazia sa-mi lamureasc una dintre multele dileme existentiale pe care le am.

iulie 6, 2010

Din abis

Dictatura a fost parte integranta a istoriei Americii Latine, asa ca era inevitabil sa se reflecte in literatura. Atat de generos este insa acest taram, incat a generat creatii de exceptie, diferite ca stil, dar unite in tematica.

Avem Domnul Presedinte de Miguel Angel Asturias, Recursul la metoda de Alejo Carpentier, Toamna patriarhului de Gabriel Garcia Marquez si Sarbatoarea tapului de Mario Vargas Llosa. Pe acestea le citisem pana sa ajung la Eu, Supremul de Augusto Roa Bastos.

Fiecare dintre ele are ceva aparte. Romanul lui Asturias este foarte calm si pare ca ascunde ororile sub o proza eleganta, fara evenimente zguduitoare; sub finetea guatemalezului simti insa clocotind nedreptatea si strigatul impotriva ei. Cel al lui Carpentier este construit cu migala, redand toate aspectele specifice unei dictaturi, si are un voit aer artificial, pe care eu l-am interpretat ca fiind sageata cubanezului impotriva falsei legitimitati pe care si-o aroga orice astfel de regim. Ca radiografie a dictaturii, romanul lui Marquez aduce oarecum cu al lui Carpentier, dar se distinge prin suvoiul narativ specific columbianului, cu fraze lungi, care se intind pe pagini intregi, pastrandu-se insa in niste limite de imaginatie cuminti; probabil tema l-a obligat pe Marquez sa fie mai retinut. Cartea lui Llosa il caracterizeaza pe peruan intocmai: dura, cu o tehnica narativa impecabila si cu o preocuparea intensa de a contura personaje si situatii verosimile si teribile.

Eu, Supremul are ca subiect si personaj central tot un dictator, dar este diferita. Toti ceilalti mari scriitori s-au aplecat asupra acestui fenomen nociv, dar aparent inevitabil in acea zona a lumii, dintr-o pornire de protest pe care eu o consider inerenta unui intelectual veritabil, fiind insa consacrati de alte opere decat cele care trateaza dictatura. Augusto Roa Bastos si-a pus insa la bataie toate puterile creative, intentionand nu numai sa redea o figura si o epoca, dar si sa atinga inaltimea empireica a romanului total.

Paradoxal, pentru a ajunge acolo, paraguayanul s-a cufundat intr-o proza abisala, dorind parca sa se intoarca la origini, la acel moment atat de frumos exprimat de sintagma „La inceput a fost cuvantul”. Reusind aceasta incursiune, Roa Bastos exploateaza faza de increat a cuvintelor, care inca nu isi gasisera un corespondent in lumea reala, jongland cu ele intr-un mod care poate ameti pana si pe cel mai antrenat cititor.

Romanul se declara ca pornind de la figura a lui Jose de Gaspar Rodriguez de Francia, fondatorul Paraguayului, iar putinii care sunt familiarizati cu detalii din istoria acestei tari le vor identifica in roman. Dar nici ei nu se vor putea sustrage ambiguitatii care caracterizeaza aceasta carte, structurata sub forma unei voci care porunceste, dicteaza, viseaza, care are doar farame de dialog si este preponderent un solilocviu al unui muribund, un delir al unui suflet care nu mai stie nici macar daca va ajunge in rai sau in iad.

Eu, Supremul se distanteaza de restul romanelor despre dictatori, pentru ca nu pledeaza pentru rautatea absoluta a protagonistului sau. Putem sa il vedem ca pe un exemplu al modului cum puterea absoluta rupe ombilicul cu realitatea, dar am simplifica creatia lui Bastos, care manifesta si subtilitatea de a introduce niste note de subsol ale unui asa-zis Compilator, care, sub pretentia obiectivitatii, confirma, dar si infirma, fapte rele, dar si bune, ale Supremului. Astfel ca, desi s-ar gasi indeajuns de multe trasaturi care sa il caracterizeze negativ, o judecata definitiva devine imposibila (ceva similar am simtit si continui sa simt legat de Citizen Kane).

Eu, Supremul este un roman greu de citit, iar eu, unul, am fost aproape bucuros cand l-am terminat. Dar, uitandu-ma la el in biblioteca, stiu ca ma voi intoarce la el candva. Nu stiu cand. Dar stiu ca ma voi intoarce.

Blog la WordPress.com.