Caiet de insemnari

aprilie 16, 2012

Inclestarea titanilor

Nu e vorba despre  Clash of the Titans in traducere romaneasca, e vorba despre ceva aflat fix la polul opus, adica al excelentei in arta cinematigrafica.

Amicii de la filme-carti.ro au lansat o leapsa despre cele mai bune filme religioase; nu ma dau in vant dupa astfel de initiative ricoseistice online (numai la una am dat curs pana acum), iar despre religie nu discut din principiu, dar nu se cadea, conitza mea, sa ramai fara coledzi, ma inteledzi, asa ca le raspund printr-o descriere a pelicului Inherit the Wind.

Va aduceti aminte scena cu Al Pacino si Rober de Niro din Heat? Cred ca sunt in asentimentul multora cand spun ca tot filmul al lui Michael Mann pare a fi construit fix pentru a genera acele cateva minute, pe care un mapamond intreg le astepta de zeci de ani.

Inherit the Wind are exact efectul acelei scene, dar dilatat pe durata a peste doua ore. Intr-un orasel din sudul Statelor Unite, conservator si religios, un tanar profesor indrazneste sa predea elevilor teoriile lui Darwin despre evolutionism. Este arestat si trimis in judecata, dar procesul sau depaseste limitele unei simplu proceduri juridice si se transforma intr- o inclestare intre vechi si nou, material si spiritual si orice alta dihotomie mai credeti voi de cuviinta.

Deliciul pe care il ofera Inherit the Wind vine din ringul ideatic care ii pune fata in fata pe doi actori de categorie grea: Fredric March este campionul religiei si acuzatorul tanarului profesor, iar Spencer Tracy este avocatul sau si al dreptului la libera exprimare. Cei doi actori uzeaza de tot arsenalul din dotare: March este emfatic pana la exagerare, dar captivant prin diversitatea exprimarii, Tracy este arid, cinic, dar impecabil ca aparator al dreptatii si cu acea cautatura ironica pe care nu poti sa nu o indragesti.

Cu asa piese de calibru la indemana, regizorul Stanley Kramer (mare specialist in courtroom drama – vezi Judgement at Nurenberg) nu trebuie decat sa aleaga unghiurile potrivite de filmare si sa ii lase pe cei doi dublu oscarizati sa se desfasoare in voie.

E interesant de constatat cum interpretari bune par excelente cand vezi ca reusesc sa isi gaseasca loc langa altele titanice de-a dreptul. Tabloul acestei drame cu reverberatii pana in ziua de azi este completat de un pastor mult prea patruns de misiunea sa divina (Claude Atkins), un judecator credincios, dar si intelept (Harry Morgan – simpaticul colonel Potter din serialul M.A.S.H.) si un jurnalist ateu caruia ii place sa ii ia la misto pe habotnici, jucat de, supriza, Gene Kelly. Cel care, la o temperatura la care altii zac in pat, a oferit in Singing in the Rain un moment cu care ne putem recomanda ca specie oriunde in univers, demonstreaza aici ca fost si un mare actor, nu numai un coregraf si un dansator desavarsit. Poate chiar mai mult decat Oscarul onorific primit in 1952, cel mai frumos omagiu adus lui Gene Kelly e ca replica esentiala a filmului ii apartine.

Ca mesaj, Inherit the Wind tinde sa infiereze intoleranta celor pentru care credinta nu mai are suportul omeniei si acorda primatul libertatii in fata dogmei, dar nu e nicidecum vreun manifest anti-religios. Toti, inclusiv personajul lui Spencer Tracy, recunosc cea mai mare calitate a religiei: comuniunea pe care o aduce intre oameni. Ajungand cu gandul aici, nu pot sa nu-mi aduc aminte o imagine pe care o revad aproape saptamanal, dar de care nu ma satur niciodata: in drum spre sala unde imi desfasor antrenamentele, trec pe langa o biserica dintr-un cartier aproape periferic al Craiovei si vad o grup mare de oameni adunati pe un spatiu restrans; nimeni nu pare deranjat de aglomeratie, toti asculta slujba, in timp ce, in curtea lacasului de cult, copii se joaca fara nicio grija, dar si fara galagie.

Fie ca sunteti credinciosi pana in maduva oaselor, fie ca sunteti ateii cei mai inraiti, daca vedeti Inherit the Wind sigur va veti converti la dragostea pentru filme clasice.

martie 8, 2012

There Is No Country for Army Men

Toate parerile pe care le auzisem despre The Best Years of Our Lives il recomandau drept un adevarat lord al cinematografiei. 7 premii Oscar, printre care cele pentru cel mai bun film, cel mai bun actor in rol principal, cel mai bun actor in rol secundar, cel mai bun scenariu, cel mai bun regizor sunt, cumulate, argumente solide in a fi sigur ca n-ai cum sa dai gres, daca-l vezi.

Filmul pare plin de gravitate, daca judecam dupa rezumatul standard al subiectului: trei americani care au luptat in Al Doilea Razboi Mondial se intorc in oraselul natal si descopera ca vietile lor si ale familiilor lor au fost iremediabil schimbate de anii petrecuti pe front. Pare leit The Deer Hunter, dar nu e. Este mai luminos si are acea candoare clasic hollywoodiana pe care o ironizam adesea, dar de care avem mare nevoie.

Cei trei protagonisti: Fredric March – infanterist si fost bancher, Dana Andrews – comandant de bombardier si fost vanzator de inghetata si Harold Russell – un tanar de-abia iesit din adolescenta, care si-a petrecut razboiul ca marinar, au intr-adevar dificultati in a-si gasi locul in familii si in pasnicul orasel pe care nu l-au mai vazut de atat timp.

Bancherul nu-si mai intelege copiii, pe care ii gaseste mai mari si cu alte conceptii, si trebuie sa-si reia slujba de finantist nemilos, pe care e nevoit sa o indrepte, culmea, impotriva unor alti veterani, pe care ii intelege, dar pe care ar trebui sa ii  refuze tocmai cand au mai mare nevoie. Vanzatorul de inghetata constata ca gradul si gloria din razboi nu ii tin de foame si trebuie sa revina la a vinde peste casa catre gospodine sictirite si, in plus, se confrunta cu snobismul crescand al sotiei, pentru care uniforma a fost mai importanta decat persoana. Iar tanarul marinar (al carui interpret, Harold Russell chiar si-a pierdut ambele maini in timpul razboiului) are de infruntat stanjeneala celor din jur, care habar nu au cum sa se poarte cu dragul lor frate/fiu/iubit care nu mai este acelasi

Ce e frumos in The Best Years of Our Lives e lipsa patetismului, a fatalismului in prezentarea celor de mai sus. Povestile nu sunt pur si simplu transate si amestecate, ci se imbina natural si chiar mai genereaza si altele. Intre chipesul comandant de bombardier si fata bancherului (Teresa Wright) se naste o idila simpatica, aparent sortita esecului, dat fiind ca el e casatorit, dar careia ii tii pumnii, pentru ca simti ca intre ei e acel ceva la care viseaza femeile si (in adancul sufletului) barbatii.

Marele actor Fredric March e intr-o situatie paradoxala: are cea mai reusita interpretare, dar cel mai putin reusit personaj. March e cand chefliu neostoit, cand businessman glacial, cand tata ironic sau protector, dar aceasta varietate nu se incheaga niciodata cu totul, incat sa rezulte o personalitate complexa. Un mic neajuns al scenariului, care nu-i stirbeste cu nimic meritele actorului, pentru ca March insufleteste fiecare scena in care apare si imprima filmului acea nota de usuratate pozitiva care il impiedica sa devina grav si apasator.

La polul opus se afla Harol Russell, veteranul care isi joaca propriul rol. Poate ca pe alocuri se vede lipsa deprinderii actoricesti, dar asta nu il impiedica pe cel care si-a pierdut mainile in razboi sa creeze un personaj memorabil, un amestec de incapatanare si fragilitate, de voie buna si depresie. Scenariul ii rezerva cele mai emotionante si umane scene, iar Harold Russell va ramane in istorie drept actorul care a primit, in acelasi an, doua Oscaruri, unul pentru interpretare si unul onorific, pentru demnitatea  si curajul cu care a intruchipat pe toti cei a caror viata a fost iremediabil afectata de razboi.

Exista un dublu happy end, dar si si inzecit sa fi fost, tot mi-ar fi placut. America si omenirea ravasite dupa ani de privatiuni si sacrificii aveau nevoie de speranta, iar Hollywood-ul le-a redat-o asa cum numai el stie.

august 11, 2011

Tensiune fara impuscaturi

Dincolo de pacatele lacomiei si trufiei, cele care i-au dus in situatia nasoala de azi, americanii au o calitate: folosesc orice context ii macina sufleteste si scot filme excelente. Vietnamul si-a tras partea lui de capodopere, globalizarea adusa de Internet a inceput deja sa dea roade prin The Social Network si ce sa mai vorbim de Razboiul Rece.

Tocmai din acea indelungata perioada de tensiune vine un extraordinar thriller intitulat Seven Days in May. Nemultumiti ca un viitor tratat cu sovieticii ii va lasa expusi unui eventual atac surpriza din partea acestora, sefii armatei americane, in frunte cu un foarte charismatic Burt Lancaster planuiesc o lovitura de stat impotriva presedintelui (interpretat de Fredric March), un tip deloc popular si un pic demagog. Kirk Douglas, colaborator al capului complotului, afla de tainica operatiune printr-un concurs de imprejurari si, desi impartaseste oarecum opinia superiorului, hotaraste ca datoria fata de tara este mai presus de toate, dezvaluind temerile sale putinilor apropiati ai presedintelui (intre care si un senator bun prieten cu Dionisos, interpretat de Edmond O’Brien).

Desi The Manchurian Candidate este indeobste considerat capodopera regizorului John Frankenheimer, indraznesc sa spun ca abilitatile sale de a crea o atmosfera tensionata, prin unghiuri de filmare, scene taiate la fix si lucruri care raman nespuse ating in cazul de fata desavarsirea.

Ca si in celalalt thriller, il ajuta enorm prestatiile actoricesti. Inalt, aratos, calm, Burt Lancaster reuseste din nou (dupa The Sweet Smell of Success) sa contureze un personaj negativ remarcabil, cu exceptia ca acum nu mai e monstrul absolut, ci un om cu anumite convingeri, poate gresite, dar carora le este fidel.

Fredric March, un extraordinar actor al anilor ’30-’40, demonstreaza ca a reusit sa se adapteze exigentelor tot mai mari ale cinematografiei si intruchipeaza personajul cu cea mai variata gama de trairi si trasaturi sufletesti: teama, indoiala, furie, dibacie.

La polul opus se afla, surprinzator, Kirk Douglas. Obisnuit sa fie centrul atentiei si al peliculelor in care a jucat, Douglas, desi avand personajul care pune in miscare filmul prin actiunile sale, este cel mai retinut in exprimare si pare nu a avea decat rolul de a-i pune in valoare pe ceilalti. Un merit pe care i-l gasesc, totusi, este ca aceasta retinere este asumata, constienta, de parca virilul actor ar fi inteles ca nu intotdeauna poti fi cel dintai.  Ava Gardner, in rolul unei femei ranite in dragoste si prinsa in nemiloase intrigi masculine, este cea care profita cel mai mult de placiditatea partenerului si ofera cateva momente sublime in care intelegi ca, pe langa mari conflicte geopolitice, lumea mai e compusa si din marunte suferinte sufletesti.

Edmond O’Brien, care mie unuia mi-a adus aminte de Viorel Hrebenciuc, pentru cei cat de cat pasionati de pseudo-politica romaneasca, adauga savoare filmului prin defectele fatise (darul suptului, lene, viclenie) sub care se ascund insa calitati indiscutabile: umor, bun simt si, mai presus de toate, loialitate.

Seven Days in May are un aer foarte teatral, dar asta nu stanjeneste deloc caracterul sau de film de suspans. Dimpotriva, il imbogateste, ii da un aer de drama universala, ingredient indispensabil pentru supravietuirea unei creatii in timp, chiar si dupa ce contextul care a generat-o s-a stins.

A vedea un thriller ca acesta e ca o iesire in natura cu cortul: te lipsesti de cateva inlesniri aduse de tehnologie si te bucuri de o placere pura.

Am aflat despre acest film de la un prieten care se ocupa de mobilier pentru magazine; mi-a spus ca intr-un dulap de depozitare, are o copie originala a acestei pelicule.

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.