Caiet de insemnari

februarie 6, 2014

Jeeves cel hot

5fingers1Probabil ca, in momentul acesta, omenirea se imparte in doua: cei care stiu cine este Jeeves si cei care nu. Pe cei din prima categorie ii salut ca pe niste confrati in ale prozei lui P.G. Wodehouse, iar pe ceilalti ii invit sa ni se alature cat mai curand, altfel nu stiu ce pierd.

5 Fingers este un film despre o versiune mai hoteasca a lui Jeeves. James Mason este valet in cadrul ambasadei Marii Britanii in Ankara in timpul celui De-al Doilea Razboi Mondial si are o preocupare constanta: sa vinda germanilor secrete de-ale Aliatilor.

Regizat si scris de Joseph L. Mankiewicz, caruia i-au iesit numai filme unul si unul (Cleopatra, All about Eve, A Letter to Three Wives, Sleuth), 5 Fingers este un veritabil deliciu: replicile sunt atat de spirituale, incat iti doresti ca actiunea sa se scurga mai incet, pentru a avea timp sa le savurezi, pana nu apar altele, iar personajele caragialesti se intrec in a fi cat mai amuzante. Ca un fapt divers, ambasadorul Germaniei interpretat de John Wengraf, reuseste performanta de a fi cel mai simpatic nazist din toate timpurile si este preferatul meu, cu exceptia protagonistului, bineinteles.

Lui o sa-i dedic mai multe randuri. Pe James Mason l-am vazut pana acum in pelicule in care dadea replica unor mari actori si era, intr-un fel sau altul, cel de pe planul doi: North by North-West, Julius Caesar, The Verdict. Acum am avut, insa, ocazia de a-i admira calitatile-i unice: o mina usor incruntata, o lejeritate deosebita a gesturilor, un farmec luciferic si o voce absolut seducatoare, intruchipare vie a conceptului de British cool.

5fingers2

Personajul pe care il joaca nu este un simplu factor care muta actiunea, are o motivatie aproape este servitorul care incearca sa-si transceanda conditia si sa ajunga in tagma stapanilor, un demers in stilul lui Alec Guinness in The Lavender Hill Mob, dar mai malitios. Singurul aspect cu care mi-ar fi fost greu sa ma impac este tradarea nerusinata de care se face vinovat si care ar fi putut schimba soarta razboiului, dar si aceasta dilema morala se solutioneaza, printr-o replica inteligenta, una din multele pe care Mason le are de rostit pe parcursul filmului.

Inchei asa cum am inceput. In acest moment, omenirea se imparte in doua: cei care au vazut 5 Fingers si cei care nu. Mi-e greu sa imi exprim placerea de a fi in prima categorie si ii invit pe cei din a doua sa mi se alature, altfel nu stiu ce pierd.

Twentieth Century Fox-Inside the Photo Archive

iunie 7, 2011

Tuse romanesti la Hollywood (inceputul)

Povesteam mai demult despre Jean Negulescu, aventura sa hollywoodiana si cea mai titrata creatia a sa, Johnny Belinda. Acum am mers inapoi in timp la primul film pe care l-a regizat integral, The Mask of Dimitrios.

Negulescu a ajuns sa realizeze aceasta pelicula, dupa ce primise o lovitura destul de grea: nici nu incepuse bine lucrul la The Maltese Falcon (da, da, ati citit bine), ca producatorii l-au inlocuit cu John Houston. O alegere inspirata, de ce sa nu recunoastem, pentru ca a rezultat o capodopera a filmului noir, iar Negulescu, nevoit sa se reorienteze, a dat si el nastere unei creatii remarcabile.

The Mask of Dimitrios incepe cu un cadavru gasit pe malurile Bosforului, pe care autoritatile turce il identifica drept al unui faimos criminal, renumit in intreaga Europa pentru infamiile si cameleonismele sale. Seful politiei turce destainuie la o petrecere cateva detalii din viata si activitatea lui Dimitrios unui scriitor de romane politiste (interpretat de Peter Lorre), iar acesta din urma porneste intr-un periplu european pentru a deslusi pasionanta si misterioasa viata a omului despre care se spune ca e autorul atator si atator faradelegi. Un strain corpolent si cu motivatii obscure (Sydney Greenstreet) il supravegheaza si il insoteste pe nevazute.

Strutura narativa, cu o actiune brazdata de flashback-uri, in care il vedem pe Dimitrios (Zachary Scott) manipuland oameni dupa bunul plac, aduce, evident, cu Citizen Kane, dar Negulescu s-ar fi putut mandri ca a prefigurat un mod anume de construi atmosfera, conferind unui personaj absent o aureola incarcata de admiratie, dar si de adversitate din partea celorlalte personaje; vom regasi aceasta tehnica, peste cativa ani in The Third Man si peste cateva decenii in The Usual Suspects.

Actiunea filmului nu este spectaculoasa in sine, dar, luata pe bucati, este impresionanta. Partile lui Dimitrios sunt subtile studii psihologice despre cat de jos poate impinge cineva lipsa scrupulelor in a utiliza slabiciunile celorlalti, iar cand Lorre si Greenstreet, doi actori cu infatisari aparte si voci unice, impart ecranul, rezulta niste dialoguri cu un umor foarte fin, iar ca privitor, nu stii pe care dintre ei sa-l simpatizezi mai tare, dupa ce, in The Maltese Falcon, nu stiai pe care sa-l antipatizezi mai tare. Daca analizez cele doua filme ale lui pe care le-am vazut pana acum, imi dau seama ca una dintre calitatile incontestabile ale lui Jean Negulescu ca regizor a fost ca stia sa scoata ce-i mai bun din actorii cu care lucra.

Daca in Johnny Belinda l-am simtit pe Negulescu-romanul, in The Mask of Dimitrios l-am simtit pe Negulescu-cosmopolitul, cel care a peregrinat enorm pana sa-si gaseasca un rost in Cetatea Viselor. Aceasta experienta de hoinar i-a folosit in acest caz, pentru ca, prin cateva decoruri si costume, reuseste sa redea sugestiv varietatea locurilor unde se desfasora actiunea.

Singurul neajuns al acestui film este finalul, cam dezumflat, dupa ce orizontul de asteptari iti e hranit cu fel de fel de scene de efect. Dar, daca posteritatea nu l-a blamat prea mult pe Jean Negulescu pentru asta, ar fi culmea sa o facem noi, conationalii lui, nu? 🙂

ianuarie 26, 2011

Din vremuri fara CGI

Razboiul Rece a fost o perioada incordata pentru intreaga omenire, dar pentru realizatorii de filme, indeosebi cei axati pe thriller-e, a fost mana cereasca.

N-am nici cea mai vaga intentie sa enumar cate filme de spionaj s-au facut in perioada aceea, dar, vazand The Spy Who Came in from the Cold, mi-am dat inca o data seama ca peliculele contemporane care mizeaza pe inteligenta scenariului nu le depasesc pe cele de acum 40-50 de ani decat prin faptul ca sunt mai agitate din punct de vedere al montajului.

The Spy Who Came in from the Cold s-ar incadra perfect in ideea enuntata de Eliade in volumul eseistic Oceanografie, cum ca un popor serios citeste romane politiste, iar unul neserios romane siropoase. La finalul povestii care il are ca protagonist pe Richard Burton am avut o impresie familiara, dar oricand binevenita, ca am asistat la un spectacol care mi-a activat cativa senzori ai intelectului si i-a pastrat palpaind pana la final, satisfacand in acelasi timp nevoi de ordin estetic, prin interpretari reusite, imagini mestesugit construite si un scenariu elegant.

Inceputul filmului il gaseste pe Burton in avanpostul inclestarii Est-Vest, in Berlin, in ipostaza de agent al Occidentului care asista cu neputinta cum toti informatorii de peste zid ii sunt anihilati prin actiunile unui spion advers, iar seful direct ii propune un plan iesit din comun pentru anihilarea celui care le face atatea probleme.

Nu stim care e raspunsul lui Burton, dar, in scenele imediat urmatoare, il regasim in situatia unui fost cadru militar, lasat la vatra, cazut in patima alcoolului si mustind de ranchiuna (sunt sigur ca, in contextul actualelor scandaluri cu pensiile, l-am vedea la televizor). Aceasta brusca trecere isi are rostul ei, iar actiunea are meritul ca este in asa fel croita, incat ii ofera privitorului satisfactia deductiilor, fara a-l lipsi insa de placerea surprizelor.

Scenariul si interpretarile isi fac servici reciproce. Replicile inteligente ofera suficienta materie prima actorilor, care o intrebuinteaza la maxim si scot personaje memorabile. Richard Burton e turbulent si arogant, asa cum il stim si din alte creatii ale sale, dar are un licar in ochi, nelinistitor pentru partenerii sai de ecran, fascinant pentru noi care (credem ca) stim mai multe. Oskar Werner, in rolul unui spion est-german care intra in complicata urzeala initiata de Burton, se remarca prin nerabdarea evidenta si, surprinzator, buna credinta, pe care o imprima personajului sau.

Pe langa divertismentul intelectual, The Spy Who Came in from the Cold puncteaza si la capitolul realism al substratului: in inclestari geopolitice, oamenii devin entitati dispensabile.

Blog la WordPress.com.