Caiet de insemnari

octombrie 15, 2010

Nasul nu imbatraneste

Pentru o buna intelegere a articolului, va rog sa cititi primul cuvant din titlu fara niciun fel de diacritice. E vorba despre organul olfactiv omenesc. Mai precis, despre cel al lui Dustin Hoffman.

Comediile romantice se constituie intr-o specie generoasa de filme, dar cu limite. Pe cele inferioare nu incetam sa le descoperim in puzderia de pelicule contemporane. Cu cele superioare e mai greu. Cateva descoperite de mine sunt Shakespeare in Love, The Jane Austen Book Club si Serendipity.

The Graduate a intrat fara nicio problema in aceasta restransa lista. Un Dustin Hoffman tinerel, in rol de proaspat absolvent care n-are habar ce va face cu viata lui, se trezeste incurcat cu Mrs. Robinson, o dama versata la 40 si, descumpanitor de directa si jucata cu o voluptate ametitoare de Anne Bancroft. A doua jumatate a filmului il gaseste pe absolventul nostru in ipostaza de indragostit de fiica amantei sale, o tanara inocenta si cam derutata, interpretata de Katharine Ross, pe care incearca sa o convinga de sinceritatea sentimentelor sale, in conditiile in care aventura lui cu mama ei iese la iveala.

Prea multa coloana vertebrala The Graduate nu are si a existat chiar riscul unei fracturi a filmului intre prima parte, care musteste de umor (stangaciile lui Hoffman vs. lascivitatea asumata a lui Anne Bancroft merg direct in rezerva de fond a tezaurului cinematografiei mondiale) si goana romantica, tipic hollywoodiana, din a doua, dar intregul este mentinut prin prestatiile actorilor, prin muzica fermecatoare a anilor ’60 (din care nu lipseste Mrs. Robinson a duo-ului Simon&Garfunkel) si prin imaginile viu colorate, parca un pic diluate, in genul picturilor lui Auguste Renoir.

Vorbeam la inceput de nasul lui Dustin Hoffman. Acest extraordinar artist a fost absolvent neindemanatic, tata care se zbate sa-si creasca singur copilul sau autist genial si induiosator. Si in tot acest timp, nasul sau, deloc estetic, l-a insotit si l-a umanizat, deschizandu-i larg drumul catre inima mea.

octombrie 7, 2008

Cafteala motivationala animata

Filed under: Filme — Iulian Fira @ 13:43 +00:00oct.
Tags: , , , , , ,

Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc cate filme facute pe acelasi calapod am suportat de-a lungul timpului, ajung la concluzia ca sunt batut in cap, pentru ca uit de fiecare data ce ma asteapta.

Kung Fu Panda mi-a stimulat din nou aceste reflectii autoflagelante. Eroul principal este un Panda bun la inima, simpatic si total impiedicat (ca sa nu mai zic ca e si supraponderal), care viseaza sa ajunga luptator Kung Fu si care, dupa ce se pune in ‘njde mii de situatii penibile, se dovedeste a fi Alesul (Chosen One pentru anglofili), menit sa invinga raul si sa restabileasca binele in lume.

Ce-i drept, translatarea in lumea animalelor  acestei structuri narative arhi-mega-ultra-cunoscute e o idee draguta, iar efectele speciale sunt suficient de spectaculoase, incat sa uiti ca ai de-a face cu un Karate Kid pixelat si animat. Ca de obicei, vocile sunt ale unor nume grele, dar, sincer sa fiu, numai a lui Dustin Hoffman si a lui Jack Black mi s-au parut a iesi din banalitatea pe care multi actori o imprima unui astfel de rol (m-au dezamagit „Chichi” Chan si Angelina Jolie).

In timp ce priveam filmul si anticipam vreo 3-4 scene, mi-a picat fisa: cum as mai suporta eu un thriller dur si gretos cum e Seven, daca nu ar exista Kung Fu Panda, sa ma amageasca un pic in mod placut? Fiecare lighioana, oricat ar fi ea de urata si neinsemnata, are rostul ei pe pamant.

Blog la WordPress.com.