Caiet de insemnari

iulie 22, 2009

Omul sfinteste filmul

Filed under: Filme — Iulian Fira @ 13:43 +00:00iul.
Tags: , , , , , , ,

The Wrestler a fost la un pas sa fie un film mediocru, dar s-a salvat in extremis datorita oamenilor implicati in realizarea lui.

Ca scenariu aduce cam prea mult cu Raging Bull, dar este chiar mai conventional, fapt surprinzator, pentru ca regizorul, pe care eu il ador, pentru ca, pe ce a pus mana, a transformat in aur curat (Pi, Requiem for a Dream, The Fountain), nu parea genul care sa se apuce de asa ceva. Fara a mai avea exuberanta senzoriala a celorlalte pelicule, unele imagini sunt in asa fel compuse incat spun mai multe decat arata.

Interpretarile sunt cele salta filmul in mod decisiv. Marisa Tomei e decenta (ma rog, poate nu e cel mai potrivit cuvant :P), in rolul ei de stripteuza cu sentimente, dar Mickey Rourke e un veritabil Atlas care duce filmul in spinare, chiar si cand e vai de el, chiar si cand isi vomita matele cu totul. E egoistul cu omenie, e bruta sensibila, e un amalgan in care cred ca actorul a pus si ceva din propria fiinta. Daca cinematografia ar fi un corp omenesc, rolul lui Mickey Rourke ar fi un tatuaj permanent.

Pomeneam mai sus de asemanarea cu Raging Bull. Si capodopera lui Scorsese, si filmul lui Aronofsky exploreaza cate un univers al unui sport violent, dar spectaculos. Wrestlingul mi s-a parut intotdeauna un pic absurd, dar dupa ce regizorul intra in culisele lui si mai si pune in scena niste lupte care gadila prin coregrafie gustul atavic al fiecaruia pentru sange, mi-am mai schimbat parerea.

E clar ca urmatoarea recenzie va fi despre Milk, filmul in care Sean Penn i-a sustras Oscarul lui Mickey Rourke. Sunt curios sa vad de ce.

decembrie 3, 2008

Un miracol

Filed under: Filme — Iulian Fira @ 13:43 +00:00dec.
Tags: , , , , , , ,

Domnule Aronofsky,

Nu ma cunoasteti si, probabil, nu ma veti cunoaste niciodata. Sunt un om simplu, cu o slujba simpla, cu o viata simpla. Ma duc dimineata la birou, scriu niste cifre pe un monitor, apoi le tiparesc si ma intorc seara acasa. Prieteni am cativa si nu ma intalnesc foarte des cu ei. Singura mea pasiune este sa privesc filme. Singura mea bucurie este sotia mea. Era. Destinul a vrut sa mi-o rapeasca prea devreme. Intr-o seara, a fost lovita de o masina, a ajuns in coma la spital si a murit la cateva ore dupa.

Din acel moment, viata mea s-a rupt. Nu a mai insemnat nimic. Nu am putut sa mai muncesc, sa mai zambesc, aproape nici sa mai mananc. Asa ca, la un moment dat, m-am hotarat sa imi pun capat zilelor. Am cumparat niste otrava pentru soareci, pe care voiam sa o presar in ultima mea cina.

In acea seara, un prieten, care mi-a suportat toate starile si care a incercat, cum s-a priceput el mai bine sa imi insufle din nou pofta de viata, m-a invitat la un film. Am acceptat, ca sa nu dau de banuit. Filmul se numea The Fountain.

Mi-au atras atentia imaginile de la inceput, apoi povestea din ce in ce mai ciudata m-a prins, iar muzica a facut sa vibreze ceva in mine. Nu prea tin minte nume de actori, dar nu o sa-i pot uita pe Hugh Jackman si Rachel Weisz care m-au emotionat prin daruirea cu care joaca. Dar nu pentru asta va scriu acum.

Tot filmul nu am priceput nimic. Decat la final. Atunci am inteles ce inseamna sa lupti pentru dragoste si tocmai asa sa te indepartezi de ea, sa iti dai seama prea tarziu, sa traiesti cu regretul si sa te bucuri ca exista totusi memoria care te tine aproape de cel drag. Am simtit ca e bine sa iubesti, oricum ar fi. Si am inteles ca, pentru sotia mea, trebuie sa traiesc, sa muncesc si sa fac bine celor din jur, pentru ca ea va fi intotdeauna alaturi de mine.

M-am intors acasa, am luat otrava si am aruncat-o cat mai departe, ca sa nu ajunga in mainile altcuiva din greseala.

Va multumesc,

Un om

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.