Caiet de insemnari

martie 14, 2012

Entertainment morbid

Ce-ati face, daca vi s-ar spune ca ati fost otravit cu o substanta care isi face efectul rapid, astfel incat administrarea unui antidot e inutila si nu va mai raman decat doua zile de trait?

La final o sa va spun ce-as face eu, unul, dar pana atunci sa va povestesc despre D.O.A. (Dead on arrival), un film noir care porneste fix de la premisa de mai sus.

Desi incadrat drept pelicula de categoria B, adica buget redus, fara nume mari in distributie (cu exceptia actorului principal), cu decoruri reduse la minim, D.O.A. sare, insa, fara nicio problema in categoria A.

Un prim argument este protagonistul: Edmond O’Brien. Pasionatii de filme mai vechi il cunosc, poate, drept un excelent interpret de roluri secundare (Oscar pentru The Barefoot Contessa si nominalizare pentru Seven Days in May), asa ca nu mica mi-a fost surpriza sa constat cat de bine se descurca si intr-un rol principal. Si nu unul usor, dat fiind ca notarul pe care il intruchipeaza porneste cu atitudine usurica, sa nu zic usuratica, are o viata misto, o secretara care ii e si amanta si careia ii respinge constant tentativele de ceva mai serios.

Apoi, intr-o incercare de a se mai destinde un pic, pleaca intr-un oras mare, unde tentatii sunt din belsug. Numai ca, intr-o discoteca in care distractia are un ritm nebun, cineva ii toarna ceva in al nu stiu catelea pahar. Dimineata, chefliul se simte naspa, crede ca e mahmur, apoi ca a ingurgitat ceva stricat, asa ca merge la doctor sa se caute. Acolo il asteapta o veste cumplita: o sa dea coltul in doua zile maxim.

De la naturaletea in a reda stari fizice neplacute, Edmond O’Brien trece cu o superba abilitate la acea stare indescriptibila, dar pe care o vom numi conventional disperare, de a sti ca acum esti, dar in curand nu vei mai fi. Sunt cateva minute foarte neplacute pentru privitor, paradoxal, tocmai din cauza calitatii lor artistice. Apoi rasuflam usurati, deoarece nefericitul se inarmeaza cu energie si cu hotararea de a-si gasi propriul asasin.

Intriga are elemente noir standard, include personaje la limita bizareriei, nu e stralucita, insa modul de rezolvare a situatiilor e aparte. Un om care stie sigur ca nu mai are mult de trait nu se mai agata de reguli sociale, nici nu are nevoie sa fie prea subtil, iar rezultatele interactiunilor cu restul personajelor au ceva aproape amuzant, date fiind circumstantele.

Un alt argument forte pentru calitatea filmului este suita de briz brizuri care insotesc anumite scene. De exemplu, cand O’Brien ajunge in hotelul din oras, mai ca nu isi suceste gatul, intorcandu-se dupa reprezentante ale sexului opus, iar fiecare contorsiune este insotita pe fundal de acel fluierat special, prin care masculii bipezi raspund la feronomii emanati voit (sau nu) de catre femelele la fel de bipede. Un artificiu de care s-ar fi ferit orice cineast serios, dar care merge de minune aici. Apoi, discoteca unde se petrece funestul eveniment care va genera actiunea ulterioara, este construita trepidant din prim planuri cu trompetisti de culoare asudati, fum gros de tigara si muzica in crescendo. Curat loc al pierzaniei!

Am mai folosit in destule randuri sintagma „bijuterie uitata„, iar acum o sa o dezvolt putin. Vazand D.O.A., m-am simtit exact ca in acel magazin de vechituri din Sinaia, unde am dat peste un extraordinar ou stil Fabérgé, pe care am platit o nimica toata.

V-am promis ca va spun ce-as face eu in situatia personajului lui Edmond O’Brien; as fi vrut sa pot spune ceva frumos si nobil, dar adevarul este ca tot ce mi-a venit in minte a fost lista de persoane pe care m-as duce sa le bat.

aprilie 12, 2010

Citind contra cronometru

Deseori am stat si m-am gandit ce anume face o carte SF buna: anticipatia tehnologica, viziunea tehnologica tulburatoare, ipoteza transformarilor culturale care ar sterge pe jos cu tot ce pretuim in prezent?

Citind The Running Man (tradus la noi Fugarul) de Robert Bachman, am constat ca, desi e valabil cate un pic dintre toate cele de mai sus, raspunsul este mai simplu si mai la indemana – stii ca ai de-a face cu o astfel de carte atunci cand nu te mai intereseaza ca e science fiction sau Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, cand esti captivul atmosferei si sclavul actiunii.

In America anului 2025, societatea a degenerat intr-atat, incat violenta a ajuns un fapt banal si a patruns chiar si in media. Foarte la moda sunt concursurile televizate in care oamenii mor pe bune. Cel mai popular este reality-show-ul The Runing Man, in care participantii devin inamici publici si, dupa ce li se da un avans  de 12 ore si niste bani, incep sa fie haituiti fara menajamente de asasini profesionisti (numiti cum altcumva decat „hunters”), dar si de autoritati. Tariful pe ora supravietuita este de 100 de dolari, se ofera bonusuri pentru fiecare politist sau haituitor ucis, iar la capatul perioadei de 30 de zile se afla marele premiu de un miliard.

Ca fapt divers, pana in momentul cand personajul principal, Ben Richards, impins de saracie si de boala ficei sale, intra in acest joc al mortii, recordul era de 8 zile si cateva ore. O perversiune suplimentara la care sunt supusi participantii este obligatia de a inregistra zilnic cate doua mesaje video si de a le trimite producatorilor emisiunii.

Dupa conturarea acestui cadru de un sadism impecabil, incepe o cursa nebuneasca pe care o parcurgi pe nerasuflate. Protagonistul lupta pentru supravietuire cu ferocitatea unui diavol tasmanian, strabate America, prilej cu care ni se proiecteaza un tablou al segregarii rasiale, partial valabile si in realitate, si descopera detalii sinistre din culisele acestor jocuri mortale. Cartea este scrisa intr-un stil alert, tensionat, potentat si de modul cum este structurata: in 101 capitole numerotate descrescator, precum o bomba cu ceas care se indreapta inexorabil catre o deflagratie nimicitoare.

Ca in orice distopie, intamplarile fericite cam lipsesc, fiind inlocuite de un tragism masiv, dar logic. Finalul, menit a fi alegoric si izbavitor, este, prin prisma istoriei recente a omenirii, de-a dreptul profetic; vedeti voi ce si cum, doar nu o sa cad in pacatul de moarte al uciderii suspansului.

P.S. Daca vi se pare ca mana sigura cu care este dozata morbiditatea acestei carti va este cunoscuta, stiti voi ceva. In realitate, in spatele pseudonimului Richard Bachman se ascunde nimeni altul decat Stephen King. Da, maestrul horror-ului in persoana. Intre anii 1977 si 1982, omul a vrut sa testeze daca succesul sau este rodul unui talent autentic sau doar al hazardului, asa ca publicat mai multe romane sub acest pseudonim. Dupa ce s-a incredintat ca le are intr-adevar cu scrisul, King si-a reluat paternitatea lor.

Pentru mine insa, The Running Man ramane scris de Richard Bachman, omul care, chiar daca nu exista, mi-a oferit o experienta de neuitat.

 

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.