Caiet de insemnari

iunie 17, 2010

D Iulius viseaza

Bucata lui Tarantino din Grindhouse e poate cea mai lipsita de sens contributie pe care a adus-o lumii cinematografiei, dar, totodata, este si una dintre cele mai pline de hazul nebun si violent pe care acest extraordinar regizor reuseste sa il starneasca.

Pentru cei care nu au vazut filmul, scena asta a picat intr-un moment cand deja radeam cu gura pana la urechi, asa ca limba a avut pe unde sa-mi cada cand am contemplat miscarile infernal de feline ale prefrumoasei din imagine, pe o melodie aleasa atat de bine ca m-am sperita (m-am documentat in privinta ei si am aflat ca se numeste Down in Mexico si apartine formatiei The Coasters). In plus, expresia „lap dance” mi s-a intiparit pe creier pentru vecie.

Eunucilor si doamnelor cu principii puritane solide le recomand sa ii urmareasca figura lui Kurt Russell (fapt pe care eu l-am reusit de-abia la a 10-a vizionare), care a avut un delicios rol de psihopat, amuzant cum numai Tarantino stie sa imagineze.

Reclame

ianuarie 31, 2010

Al naibii Tarantino!

Sa dai cu tunul in puzderia de creatori din domeniul cinematografic si nu gasesti pe altul decat Quentin Tarantino care sa nimereasca la fix punctul in care oroarea si umorul sa convietuiasca in armonie deplina.

Inglorious Basterds e inca o dovada. Povestea binestiuta a grupului de evrei care se pun pe vanat (si scalpat nazisti) aproape ca face o nedreptate restului de componente narative care compun aceasta comedie morbida.

Ambivalenta lui Tarantino se vadeste si in modul cum aduce un omagiu satiric (sau o satira omagiala, daca exprimarea anterioara vi se pare fortata) artei care l-a consacrat; locul unde converg toate personajele si firele narative, unde isi dau mana situatiile hilare si violenta fara menajamente, unde regizorul-scenarist are tupeul sa rescrie istoria, este un cinematograf. Sala aceea intunecata, in care imagini si sunete ne joaca in ochi si in urechi, ne inalta, ne minte si ne poate aduce sfarsitul.

Pe langa scenariul care ia viraje halucinant de bruste in ceea ce priveste situatiile, Tarantino mai are un merit deosebit: stoarce maximul din fiecare actor, oricat de mica i-ar fi partitura. Nu e vorba numai de Christoph Waltz (care ia caimacul in orice duel verbal), de Brad Pitt (de departe mai consistent aici decat in Benjamin Button),  de Diane Kruger (incredibil cat de expresiva a fost fata de atitudinea de lemn din Troy!) sau de Daniel Bruhl (o interpretare la fel de subtila ca in Good Bye, Lenin!), ci chiar de cei care au avut doar cateva replici sau au murit rapid.

Ca veni vorba si de asta, cand va asterneti sa vedeti Inglorious Basterds, asteptati-va la o portia masiva de sange varsat din diverse parti ale corpului omenesc, ale unor diverse personaje. Insa, pentru ca niciunul dintre ele nu e fara pata, desi ii veti indragi pentru dialogurile delicioase pe care le vor avea, nu va va parea rau pentru niciunul.

Tarantino e prea bun sa isi permita sa i se strige ceva.

Blog la WordPress.com.