Caiet de insemnari

mai 9, 2013

Se trezi si Iulica

Da Vinci CodePun ramasag pe o cota de 1 la 3 ca asta va fi reactia a trei sferturi dintre voi cand va voi spune ca intentionez sa scriu despre The Da Vinci Code – filmul.

Si unde mai pui ca nici macar n-am citit romanul pe care se bazeaza, asadar decizia-mi va fi si mai inexplicabila in lipsa tandemului carte-film. De fapt, si de ecranizare m-am ferit la vremea ei. Cand vedeam valuri, valuri de oameni care merg la cinematograf din an in 9 mai (ca sa nu ma iau de sarbatoarea de curand trecuta) cum se imbulzesc in cazul acestei pelicule, am spus un mare pas.

Asta pana intr-o seara ploioasa cand am prins The Da Vinci Code pe un canal de televiziune. Condescendenta care a insotit primele scene s-a transformat in interes, care a ramas constant pana la finaluri – sunt mai multe succesive, pentru toate gusturile sau pentru a premia diverse grade de rabdare ale privitorilor – 1. rabdarea care se epuizeaza cand inca e intuneric in sala; 2. rabdarea de tipul „ia hai sa mai stam, ca poate prindem ceva la generic”; 3. rabdarea maladiva de tipul „am dat bani, vreau sa mi-i scot pana la ultima centima”.

Treaba cu finalurile e singurul mare minus al unui thriller antrenant, care exploateaza (Nota bene! nu exploreaza) chestiuni istorice in mod inteligent, dar sablonard. Controversa religioasa nu ma intereseaza catusi de putin, daca as lua-o in serios, ar insemna sa inghit tot ce mi-a servit cinematografia pana acum, iar eu am stomacul sensibil.

Personajele sunt mediocre spre bune: Audrey Tautou este un obiect decorativ insufletit; Jean Reno este durul francofon de serviciu; Tom Hanks nu e Robert Downey Jr si, de aceea, e mai credibil in rolul de detectiv care se bazeaza pe cultura generala, nu pe bicepsi, tricepsi si fesieri; Paul Bettany da niscaiva fiori in calitate de instrument fanatic; Ian McKellen fura fara discernamant scenele tuturor celor cu care intra in contact. Nu intamplator, bucata de film care contine marea dezvaluire a Cinei cea de Taina e de efect nu pentru ipoteza in sine, ci pentru pasiunea de care actorul englez se lasa furat pe masura ce isi deruleaza expozeul.

Da Vinci Code2

Tema muzicala a lui Hans Zimmer e reusita oricum am intoarce-o si face din finalul de nivel 3 (cel pentru chitrosi – vezi mai sus) un moment inaltator, chiar si dupa desumflarile pricinuite de finalurile anterioare.

Pe langa experienta cinematografica placuta, The Da Vinci Code imi staruie in minte pentru ca mi-a oferit o interesanta lectie de viata: pe cel ce se elibereaza de prejudecati il asteapta delicii nebanuite.

Da Vinci Code3

ianuarie 17, 2009

Versetele noastre satanice

20080521125359jimmyDupa ce am citit Evanghelia dupa Jimmy de Didier van Cauwelaert, mi-am si imaginat cum citeste un musulman aceasta carte si surade ingaduitor: Bai frate, ce minte au si crestinii astia, de ce sunt in stare numai ca sa-si demonstreze credinta! N-ar avea rost sa ma revolt la o astfel de perspectiva, pentru ca exact asa ma manifestam si eu citind Versetele Satanice ale lui Salman Rushdie.

Romanul lui van Cauwelaert porneste de la o premisa reala de la care construieste o fictiune menita sa atace profunzimile crestinismului contemporan. Folosind mostre de ADN prelevate din Giulgiul din Torino, cercetatorii americani (cine altcineva?), sub mandatul lui Clinton!!! L-au clonat pe Iisus. Urmatorul presedinte, the one and only  George W. Bush, respinge orice fel de preocupare pentru aceasta problema. Capitolul acesta, primul din carte, este antologic prin finetea cu care autorul construieste portretul lui W. Scena in sine nu e foarte importanta, pentru ca, oricum, grosul actiunii se petrece in alt plan temporal, in schimb, profilul psihologic al deja fostului locatar de la Casa Alba este delicios prin faptul ca, fara a fi deloc magulitor, ramane foarte uman.

Facem un salt si ajungem in perioada cand in fruntea Americii se afla primul presedinte gay, iar tovarasul sau de viata este numit, firesc, Primul Domn. Aceste mici amanunte sunt plasate la fix: iti dai seama ca orice ar urma, oricat de veridic si argumentat, nu e decat o satira.

Ca sa dea o super lovitura de imagine, oficialii de la Casa Alba hotarasc sa il gaseasca pe cel clonat si sa puna in scena, la scara mondiala, revenirea Mantuitorului. Noul Mesia raspunde la numele de Jimmy, e curatator de piscine si sufera dupa o iubire pasionala pierduta. Dupa ce e gasit si racolat, se vede implicat intr-o orchestrare gen Wag The Dog, cu intrigi politice si mediatice, cu rasturnari de situatie, dragoste, miracole si chiar sex. Umorul nu e stralucit, dar exista, iar unele pagini sunt supraincarcate de detalii pseudo-stiintifice, care m-au indemnat sa accelerez lectura.

Desi, aparent, provin din acelasi filon, Evanghelia dupa Jimmy nu are nicio legatura cu Codul lui Da Vinci. Nu urmareste sa rescrie istoria sau sa loveasca in institutii, ci este doar demersul unui european (de aici aciditatea la adresa SUA) de a-si indemna semenii la mai multa toleranta, spiritualitate si speranta. Jimmy nu e cineva anume, ci oricare dintre noi:

Tine minte, Jimmy… nu te nasti Fiul lui Dumnezeu, ci devii.

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.