Caiet de insemnari

decembrie 13, 2011

Autobiografie criptata

Cateodata vad un film si inteleg ce pot la suprafata si cat ma duce capul in profunzime. Alteori (mai rar), stiu unele detalii legate de cei implicatii in realizarea unei pelicule, care ii confera astfel semnificatii in plus sau chiar in contrapunct. Despre Orson Welles si destinul sau in cinematografie se intampla sa stiu destule, pentru ca Citizen Kane (despre care am indraznit sa-mi fac o intreaga lucrare de licenta) isi cimenteaza treptat pozitia de cea mai buna creatie cinematografica din toate timpurile in mintea mea, desi apar atatia si atatia pretendenti la aceasta unica onoare.

Asa ca ma voi aventura sa intru direct in ceea ce eu consider a fi semnificatia filmului Touch of Evil. O bomba detonata la frontiera Americii cu Mexicului ii prinde intr-un hatis de tradari si samavolnicii pe un onest si mult prea dedicat politist mexican (un Charlton Heston oaches, alegere riscanta, dar reusita), proaspata sa sotie americanca (Janet Leigh, foarte expresiva in redarea fragilitatii si integritatii) si un politist american obez, temut si care actioneaza prin mijloace brutale si chiar ilegale (ghici ciuperca cine-i?).

Intre cei doi oameni aflati in slujba legii se va isca un duel in care Heston incearca sa  rezolve cazul exploziei, dar si sa demaste infamia omologului american, care, la randul lui, il ataca in toate felurile pe haituitor, incheind intelegeri cu niste mafioti care ii poarta pica si atingandu-l in punctul cel mai nevralgic: sotia.

Actiunea in sine nu e extraordinara, uneori pare absurda sau neverosimila, dar tot arsenalul regizoral al lui Welles e la locul lui: umbre mestesugite, unghiuri care incarca imaginile de semnificatii, muzica excelent aleasa si, per total, o atmosfera de mister, tensiune si inexplicabil.

Dar miezul la care voiam sa ajung e ca modul in care Welles arata sau actioneaza este, in opinia mea, o alegorie a destinului sau de dupa Citizen Kane. Cu aripile taiate de esecul comercial al filmului pentru care a avut puteri absolute precum nimeni altul din istoria cinematografiei, Orson Welles s-a zbatut sa recastige increderea potentatilor Hollywood-ului si sa stranga suficienti bani pentru a mai turna cate o pelicula dupa sufletul sau. Pe cand alti regizori castigau faima, premii si averi, Welles se tara prin viata sa ciuntita la fel cum personajul sau supraponderal si olog isi poarta masivitatea in Touch of Evil.

De asemenea, caracterul acestuia abuziv si necinstit e destul de evident o aluzie prin care Welles arata ca a fost constient de disidenta personalitatii sale de cineast, iar modul cum personajul sau ajunge sa fie incoltit si parasit de toti denota amaraciune, regret si aproape un auto dafé. Suprinzator, daca il cunosti un pic, dar asteptati totusi finalul, si va veti lamuri pe deplin.

Ca o contrapondere, politistul onest si scrupulos (si un pic afectat) interpretat de Charlton Heston reprezinta lumea conformista a cinematografiei, care urmeaza niste sabloane si nu indrazneste sa se abata de la acestea, din teama de esec. Tanara si fragila sotie este sacrificata in goana dupa asa-zisa dreptate si reprezinta ce se pierde cand o opera nu este rodul independentei si al dorintei de a urmari frumosul in stare pura.

Daca veti vedea Touch of Evil dupa ce veti citi acest articol, veti avea impresia ca am dreptate, dar ca totusi mi-a scapat ceva. Asta e, de fapt, marele farmec al lui Orson Welles: oricat de mult te-ai stradui sa-l prinzi, tot iti aluneca printre degete.

iulie 2, 2010

Omagiu lui Charlton Heston

Citeam deunazi Academia Catavencu si am descoperit cu surprindere si cu placere un articol in care un tip povestea despre cat de mult i-a placut de Charlton Heston in The Treasure Island (o varianta pentru TV, realizata in 1990).

Asa mi-am adus aminte ca, prichindel fiind, devoram ecranizarile cartilor pe care, de asemenea, le devoram (si la propriu si la figurat, pentru ca multe isi pierdeau copertele datorita recitirilor) si l-am descoperit pe acest magnific actor in filmul care m-a impresionat pentru modul fidel cum a redat actiunea romanului lui Robert Louis Stevenson.

Acum, dupa ani si ani, imi dau seama de ce m-a impresionat atat Charlton Heston si a devenit unul dintre actorii mei preferati. Aratosul cu figura sculptata si barbia despicata care a jucat cu succes personaje eroice e aici mai batran si intr-un rol negativ, dar pe care il simte si il face parte din fiinta lui. Cu ochii inteligenti, sontacaind veridic intr-un picior, cu un zambet care iti ingheata sangele in vine, desi dezvaluie niste dinti stricati, cu vocea haraita, Heston e un villain pe care nu te mai saturi sa il admiri, dar de care te-ai feri ca de dracu’ in viata reala.

Interpretarea sa excelenta este inconjurata de alte componente de calitate: atmosfera si decorurile pirateresti, muzica marinareasca antrenanta, alti actori care fac treaba buna (Oliver Reed, Christopher Lee si, surpriza, un Christian Bale fraged, dar expresiv in rolul lui Jim Hawkins). Toate acestea fac din The Treasure Island o ecranizare reusita, dar si un film excelent de sine statator.

Charlton Heston mai fusese Ben-Hur, Cidul sau Michelangelo. Dar, pentru mine, totul a inceput cu Long John Silver.

mai 17, 2009

Ultimul suspin al durului

Incet, incet, actorii care au cladit faima Hollywood-ului ne parasesc. Anul acesta, la premiile Bafta, omagierea celor care au plecat dintre noi a debutat si s-a sfarsit cu doi dintre acesti titani: Charlton Heston si Paul Newman.

Altii, in care inca mai palpaie scanteia harului, isi pregatesc epitaful, asa cum am aratat intr-un alt articol. Si de ce n-ar face-o? Il avem si noi pe Ienachita Vacarescu sau pe Neagoe Basarab cu invataturile sale catre fiul Teodosie.

 Gran Torino este testamentul lui Clint Eastwood. Un tip dur, singuratic si apasat de trecut are o ultima zvacnire de umanitatea legand o prietenie stransa cu doi copii de emigranti, vecini ai sai.

Nimic din imaginea standard a lui Eastwood nu lipseste: ariditatea, vorba putina, miscarile domoale, dar sigure, intoleranta fata de slabiciune. Dirty Harry – Bunul – Necrutatorul a tinut inca o data sa ne reaminteasca prototipul de masculinitate pe care l-a impus pe ecran.

Regia, scenariul, interpretarile secundare sunt precise, dar nespectaculoase si sablonarde, ca sa nu abata atentia de la operatiune de imprimare in memorie a artistului. Cam narcisist, dar ce-i al lui, e al lui.

E mare.

Blog la WordPress.com.