Caiet de insemnari

iunie 2, 2012

Recenzie intr-o fraza

La Judecata de Apoi, cand americanii vor fi intrebati ce au facut bun pe lumea asta, vor raspunde: filme precum Separate Tables.

decembrie 26, 2011

De Craciun, fii mai bun, fii mai fericit

In Ajunul Craciunului, cei mai multi oameni aleg sa priveasca filme dragute, dulci, optimiste, care sa ii ajute sa intre in spiritul acestei sarbatori. Manat de un bizar impuls, m-am decis sa nu urmez o atare traditie si am vazut Judgement at Nuremberg.

Poate ca titlul si locul mentionat in el va spun deja despre ce e vorba, daca nu, se refera la orasul din Germania unde au fost judecati liderii nazisti dupa incetarea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Nu marii conducatori sunt subiectul acestui film, ci personaje fictive, apartinand sistemului, dar care, prin profesia lor, declanseaza ample dezbateri. Aceasta judecata de la Nuremberg incearca sa stabileasca daca inculpatii, judecatori la randul lor in cadrul Reichului, sunt vinovati sau nu de crimele acestui regim.

Spencer Tracy este un judecator american, batran, lipsit de spectaculozitate, fara rafinamente in gandire, care este chemat sa prezideze lucrarile acestui tribunal, caruia opinia publica deja nu ii mai acorda importanta. Acuzarea e condusa de Richard Windmark, american sadea, pentru care dorinta de a-i condamna pe inculpati depaseste simpla sarcina de serviciu; apararea ii revine lui Maximilian Schell, un tanar german abil, ambitios, cult si animat de niste cerebrale motivatii patriotice. Cea mai de marca figura din boxa acuzatilor este Burt Lancaster, jurist german de renume mondial, a carui integritate e indeobste cunoscuta, facand si mai dilematica stabilirea raspunderii sale in atrocitatile discutate.

Cand vine vorba de crimele regimului nazist, e greu sa ai o alta parere decat oroare totala fata de nivelul incredibil de abjectie pe care l-au atins niste fiinte umane (am dat, insa, spre suprinderea si intristarea mea, si de persoane care sustin ca Hitler a avut el ceva in cap; in astfel de situatii, eu unul nu mai zic nimic si raresc impercetibil rata de interactiune cu respectivii). Totusi, Judgement at Nuremberg nu te arunca intr-o tabara anume, ci te plaseaza fix la confluenta unor pozitii contradictorii, al caror conflict genereaza una din cele doua mari calitati ale acestei creatii cinematografice: te face sa reflectezi in mod socratic. Lege vs. dreptate, comunitate vs. individ, conjunctura vs. principii, acestea sunt mizele care transforma aceasta confruntare intr-una de proportii epopeice, desi se desfasoara in spatiu limitat.

Cea de-a doua mare calitate vine de la actori. Ca in orice film care se petrece intr-o sala de judecata, si in Judgement at Nuremberg se vorbeste mult, se declama mult, iar actorii se intrec unul pe altul in interpretari care dau fiori de placere. Cursa e castigata de Maximiliam Schell (castigator de Oscar pentru acest rol), absolut uimitor prin capacitatea cu care trece de la o stare la alta, de la agresivitate la aparenta blandete, de la soapte la strigate profunde, de la apasare la revolta, toate cu o dictie impecabila si cu un irezistibil accent german (priviti scena aceasta si va veti edifica).

E urmat indeaproape de Spencer Tracy, care opune arsenalului complex al tanarului confrate un bun simt atat de bine redat, incat, asa cum e imposibil sa nu il admiri pe versatul aparator, e imposibil sa nu il placi pe venerabilul om al legii, care isi are momentul lui de gratie in finalul filmului, menit sa readuca aminte detractorilor de astazi ca America de ieri a fost totusi farul calauzitor al democratiei.

Desi cu o idee mai jos pe scara interpretarii, Burt Lancaster are si el o bucata oratorica numai buna de dat exemplu prin scolile de actorie, iar in locul de unde acesta se manifesta cu toata energia aceea electrizanta si retinuta care i-a caracterizat multe dintre roluri, adica boxa martorilor, mai apar Judy Garland si Montgomery Clift.

E o diferenta colosala intre ingenua care ne-a fermecat in The Wizard of Oz si femeia apasata de remuscari din Judgement of Nuremberg, dar exact farama de inocenta care uneste cele doua roluri ale acestei superbe actrite, doborate prematur de propriile excese, ii transforma scurtul rol intr-o aparitie memorabila. Clift reuseste o performanta unica in contextul acestui film: nu apare decat intr-o scena, dar in cele cateva minute petrecute pe ecran, abate atentia de la toti ceilalti formidabili actori, inclusiv de la Schell.

De Craciun, vizionand Judgement of Nuremberg am devenit mai bun si mai fericit.

Mai bun (macar in teorie, pentru ca soliditatea morala nu se probeaza decat in practica), deoarece am inteles un dicton care pana acum mi se parea a avea un iz de sofism: E adevarat ca o viata nu valoreaza nimic, dar tot atat de adevarat este ca nimic nu valoreaza cat o viata.

Mai fericit fara doar si poate, pentru ca am vazut un film pur si simplu exceptional.

august 11, 2011

Tensiune fara impuscaturi

Dincolo de pacatele lacomiei si trufiei, cele care i-au dus in situatia nasoala de azi, americanii au o calitate: folosesc orice context ii macina sufleteste si scot filme excelente. Vietnamul si-a tras partea lui de capodopere, globalizarea adusa de Internet a inceput deja sa dea roade prin The Social Network si ce sa mai vorbim de Razboiul Rece.

Tocmai din acea indelungata perioada de tensiune vine un extraordinar thriller intitulat Seven Days in May. Nemultumiti ca un viitor tratat cu sovieticii ii va lasa expusi unui eventual atac surpriza din partea acestora, sefii armatei americane, in frunte cu un foarte charismatic Burt Lancaster planuiesc o lovitura de stat impotriva presedintelui (interpretat de Fredric March), un tip deloc popular si un pic demagog. Kirk Douglas, colaborator al capului complotului, afla de tainica operatiune printr-un concurs de imprejurari si, desi impartaseste oarecum opinia superiorului, hotaraste ca datoria fata de tara este mai presus de toate, dezvaluind temerile sale putinilor apropiati ai presedintelui (intre care si un senator bun prieten cu Dionisos, interpretat de Edmond O’Brien).

Desi The Manchurian Candidate este indeobste considerat capodopera regizorului John Frankenheimer, indraznesc sa spun ca abilitatile sale de a crea o atmosfera tensionata, prin unghiuri de filmare, scene taiate la fix si lucruri care raman nespuse ating in cazul de fata desavarsirea.

Ca si in celalalt thriller, il ajuta enorm prestatiile actoricesti. Inalt, aratos, calm, Burt Lancaster reuseste din nou (dupa The Sweet Smell of Success) sa contureze un personaj negativ remarcabil, cu exceptia ca acum nu mai e monstrul absolut, ci un om cu anumite convingeri, poate gresite, dar carora le este fidel.

Fredric March, un extraordinar actor al anilor ’30-’40, demonstreaza ca a reusit sa se adapteze exigentelor tot mai mari ale cinematografiei si intruchipeaza personajul cu cea mai variata gama de trairi si trasaturi sufletesti: teama, indoiala, furie, dibacie.

La polul opus se afla, surprinzator, Kirk Douglas. Obisnuit sa fie centrul atentiei si al peliculelor in care a jucat, Douglas, desi avand personajul care pune in miscare filmul prin actiunile sale, este cel mai retinut in exprimare si pare nu a avea decat rolul de a-i pune in valoare pe ceilalti. Un merit pe care i-l gasesc, totusi, este ca aceasta retinere este asumata, constienta, de parca virilul actor ar fi inteles ca nu intotdeauna poti fi cel dintai.  Ava Gardner, in rolul unei femei ranite in dragoste si prinsa in nemiloase intrigi masculine, este cea care profita cel mai mult de placiditatea partenerului si ofera cateva momente sublime in care intelegi ca, pe langa mari conflicte geopolitice, lumea mai e compusa si din marunte suferinte sufletesti.

Edmond O’Brien, care mie unuia mi-a adus aminte de Viorel Hrebenciuc, pentru cei cat de cat pasionati de pseudo-politica romaneasca, adauga savoare filmului prin defectele fatise (darul suptului, lene, viclenie) sub care se ascund insa calitati indiscutabile: umor, bun simt si, mai presus de toate, loialitate.

Seven Days in May are un aer foarte teatral, dar asta nu stanjeneste deloc caracterul sau de film de suspans. Dimpotriva, il imbogateste, ii da un aer de drama universala, ingredient indispensabil pentru supravietuirea unei creatii in timp, chiar si dupa ce contextul care a generat-o s-a stins.

A vedea un thriller ca acesta e ca o iesire in natura cu cortul: te lipsesti de cateva inlesniri aduse de tehnologie si te bucuri de o placere pura.

Am aflat despre acest film de la un prieten care se ocupa de mobilier pentru magazine; mi-a spus ca intr-un dulap de depozitare, are o copie originala a acestei pelicule.

iunie 20, 2010

Dulcele stil clasic

Nu stiu de ce, dar ma vad nevoit din nou sa inceput exprimandu-mi nedumerirea in privinta celor care dispretuiesc compulsiv filmele vechi, alb-negru. Chiar intr-atat sa mearga influenta formei, a culorilor si a artificiilor de montaj care domina productiile contemporane? Imi pun aceste vesnice intrebari pentru ca, de fiecare data cand vad un film vechi excelent, ma gandesc ce pierd toti acestia.

Sweet Smell of Success este cel mai recent exemplu. Incepe fara prea mare elan, avandu-l in prim plan pe Tony Curtis, tinerel si frumusel, in rolul unui agent de presa smecher, ambitios si lipsit de scrupule, care incearca sa parvina cu orice pret si deslusim din actiunile sale ca isi agata multe sperante de misiunea pe care un puternic editorialist i-a incredintat-o, de a aranja despartirea dintre sora acestuia si un cantaret de jazz. Problema acestui Dinu Paturica este insa ca cei doi se iubesc mult si chiar ii bate gandul sa se casatoreasca.

Un subiect aparent usurel, care nu explica faima acestui film; numai ca personajul principal nu intra in scena imediat si creeaza un cadru de asteptare asemanator cu cel din The Third Man, care incita la curiozitate.

J. J. Hunsecker, editorialistul cu pricina, e detestat si temut in egala masura, iar cand, intr-un final, isi face aparitia, intelegi de ce. Retinut, cu o mimica redusa doar la jocul ochilor, Burt Lancaster construieste un monstru. In comparatie cu el, ipocrizia si setea de succes ale personajului lui Curtis apar ca niste copilarii. Pe langa modul implacabil si placid in care Lancaster abuzeaza de puterea sa, mai exercita si o dominatie sufocanta asupra surorii sale, pentru care manifesta o afectiune maladiva, evidenta oricui.

Parerile pe care le auzisem sau citisem despre Sweet Smell of Success puneau accent pe dialogurile subtile; fara a contesta valoarea acestora, consider totusi ca punctul forte al filmului este tocmai componenta non-verbala. Figurile actorilor sunt suficiente pentru a cladi atmosfera apasatoare, in care putinele zvacniri de umanitate sunt reprimate brutal, iar asta nu ar trebui decat sa ii incante pe cei care invoca modul vetust si ininteligibil in care se rosteau replicile in filmele mai vechi.

Cele doua personaje principale, al lui Tony Curtis si al lui Burt Lancaster, reprezinta doua stadii ale coruptiei morale. Primul este in faza somatica, in care coruptia are un caracter neregulat, poate suscita inclusiv amuzament, si mai lasa loc de manifestari ale microbului numit constiinta. A doua este faza terminala, cerebrala, a omului care sufera o deformare a perceptiei asupra realitatii, a omului robotizat, care nu mai este capabil de compasiune si pentru care ceilalti nu sunt decat ganganii care merita strivite.

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.