Caiet de insemnari

noiembrie 28, 2012

ARGOnna get some

Deja stiu unul dintre filmele care vor avea un cuvant de zis la Oscarurile de la anul. Ii zice Argo si e regizat de Ben Affleck, care nu se afla la prima abatere de acest gen in spatele camerei, responsabil fiind din aceasta postura si de excelentele The Town si Gone Baby Gone.

Cu Argo, insa, Affleck se aventureaza si mai departe, depasind granitele unei drame politiste urbane si pasind pe taramul spionajului international. In Iranul revolutiei islamice, ambasada Americii este devastata si ocupata de bastinasi furiosi, care ii iau ostatici pe membrii ei, mai putin pe 6 care se ascund in casa plenipotentiarului canadian, de unde sunt evacuati peste granita gratie unui plan absurd de ingenios, care incepe de la Langley, trece pe la Hollywood si se termina in Teheran.

Cam asta e povestea. Acum, foarte repede, micile critici pe care am sa i le aduc lui Ben Affleck. Una, pe care o stiu din alta parte, e ca s-a distribuit tot pe el in rolul desteptului CIA-ist, in conditiile in care personajul real era mai hispanic, mai corpolent si mai putin aratos. L-am vazut pe respectivul Tony Mendez intr-o poza si, intr-adevar, un Luiz Guzman mergea mai bine, daca realismul era obiectivul de capatai al filmului. Ceea ce nu e cazul. E drept, prestatia lui Affleck e mai mult onorifica si facuta din barba care ii impodobeste figura si care ascunde fie intense trairi, fie lipsa lor (mai degraba).

O critica personala la adresa lui Affleck e ca, de la jumatate incolo, incepe sa recurga la niste proptele scenaristice sablonarde, cea mai aberanta fiind urmatoarea: protagonistul primeste un ordin care contravine principiilor sale, merge sa mediteze in camera, ia o sticla de tarie, face priveghi toata noaptea, timp in care continutul sticlei scade vertiginos, pentru ca a doua zi, dimineata, sa isi urmeze principiile, foarte proaspat si energic, fara ochii impaienjeniti, spatele cazut si respiratia puturoasa care insotesc, de regula, astfel de practici introspective. Nici scena de final nu mi s-a parut vreo noutate, parca o vedeam pe cea din The Next Three Days, ca sa numesc doar cel mai recent exemplu pe care il am in cap.

Toate astea nu zdruncina, insa, impresia pe care mi-a lasat-o Argo, impresie impregnata mai ales de prima sa jumatate. Inca de la scena de debut, care reda impecabil iuresul multimii dezlantuite si panica in crescendo a reprezentantilor ambasadei, Affleck-regizorul impune un asa ritm filmului, incat nu i te mai poti sustrage, chiar si in momentele sale de scadere (vezi mai sus). Cadre, unghiuri, muzica, toate sunt strunite de Affleck cu o mana nu sigura, ci de virtuoz al regiei, cu o vitalitate pe care nu am mai vazut-o de mult in domeniul filmelor de actiune cu pretentii de inteligenta. Ajuta si scenariul (mai putin cateva chestiuni – vezi mai sus) si interpretii secundari, intre care se disting Bryan Cranston (Breaking Bad), John Goodman si, mai ales, Alan Arkin.

Lui ii voi aloca un paragraf intreg pentru ca nu stiu cum altfel as putea sa exprim incantarea pe care mi-o provocat-o prin  personajul sau, foarte schematic altminteri – producatorul scapatat de la Hollywood, cinic si sarcastic – dar pe care il interpreteaza cu o verva aiuritoare. Singurul neajuns al bucatii mari de film in care se produce operatiunea propriu-zisa de salvare este ca nu il mai are in prim plan, iar spre final, parca nu soarta americanilor claustrati ma preocupa in primul rand, ci moduri in care putea evolua actiunea astfel incat sa apara din nou Alan Arkin.

Ceea ce Ben Affleck aduce in plus in lumea thriller-elor cu acest film al sau (pentru ca este al sau, se simte asta si nu ii putem nega meritele fostului sex-symbol evoluat in cineast de calitate) este un strop de reflectie, la care te simti indemnat nu de vreun voiceover intelept, ci de insasi structura cinematografica. Exista o scena anume, in care cele doua lumi, cea reala, dar brutala si cea iluzorie, de prost gust, dar inofensiva se manifesta in paralel, iar eu, unul, am ales ca, in fata fanatismului, sa gasesc scuze pana si kitschului.

Asadar, nominalizari la Oscar pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai bun montaj si cel mai bun actor intr-un rol secundar. Si mai multe, daca se poate, mai putine, insa, sa nu fie, ca ma supar.

aprilie 22, 2011

Un suflu nou

De vreo 15 minute tot stau si ma perpelesc cum sa fac o introducere cat mai mestesugita, dar nu-mi iese, astfel incat o sa va spun din capul locului ca The Town este un film bun.

Probabil ca lipsa de inspiratia izvoraste si din faptul ca, oricum as intoarce filmul regizat de Ben Affleck, nu-i gasesc nicio asperitate, niciun element proeminent de care sa ma agat. Este o creatia excelent slefuita care se rostogoleste navalnic si darama din cale majoritatea thrillerelor cu pretentii de inteligenta din ultima vreme.

Am impresia ca, in calitate de regizor, Ben Affleck a aruncat niste ocheade spre Heat al lui Michael Mann, dar nu hulpave, de om chitit doar sa faca bani, ci intelegandu-i esenta, preluand-o si prelucrand-o astfel incat sa dea la iveala o creatie, daca nu originala, macar cu cu suflu proaspat.

In Boston, spargerea unei banci este un fapt obisnuit, aproape o traditie. In timpul unui astfel de eveniment, banda de mascati a lui Ben Afleck o ia ostatica pe directoare (Rebecca Hall) si o elibereaza ulterior, dar sub amenintarea ca o s-o pateasca, daca sufla ceva. Stiind ca, si daca nu vazuse nimic, tot e bine sa o supravegheze, Afleck se baga in taina cu ea, incepe sa o placa si de aici belelele, pentru ca nu se poate dezbara de universul faradelegii, iar politia e pe urmele lui.

In toata aceasta incalceala bine tinuta in frau, The Town mai reuseste sa dea nastere unor personaje interesante. Ben Affleck nu e nici prea prea, nici foarte foarte, dar, la tripla lui calitate (mai semneaza si scenariul), chiar n-ai ce sa-i ceri mai mult, pentru ca, oricum, primesti de la cei din jur. Cele doua femei ale filmului (protagonista si o fosta a personajului principal) prezinta un interesant contrast intre naivitate, buna crestere si capacitate de regenerare, pe de o parte si vulgaritate, lascivitate si vulnerabilitatea generata de lipsa de educatie, pe de alta.

Cele doua extreme masculine sunt ce are filmul mai de pret. Jeremy Renner m-a impresionat din nou prin aceeasi nebunie plina de vitalitate pe care  i-am mai vazut-o si in The Hurt Locker, numai ca privirea usor halucinanta de acolo capata aici niste scantei amenintatoare, de om pus pe rele. Dincolo de baricada il avem pe Jon Hamm (daca numele nu va spune nimic, il stiti din Mad Men sigur), un politist al naibii de nesuferit si de fermecator in acelasi timp – nesuferit pentru ca nu are compasiune si nici scrupule, fermecator pentru ca nu e prost deloc, iar aroganta la un om al legii are ceva reconfortant.

Din punct de vedere emotional, The Town jaloneaza cu dibacie intre apologia comportamentului antisocial (scenele spargerilor sunt tensionate si destept construite) si mesaje moralizatoare, ca acela care o apuca pe cai gresite o pateste sau cine se caieste are parte si de lucruri bune, neavand decat ambitia sa te destinda vreo 2 ore.

Fapt care, in ceea ce ma priveste, i-a reusit pe deplin.

Acum vreo doi ani habar n-aveam cine e Jeremy Renner; acum, dupa doua filme excelente, parca l-as sti de cand lumea.

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.