Caiet de insemnari

ianuarie 9, 2011

Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele?

Prima mea intalnire cu Arturo Perez-Reverte, prin intermediul Conspiratiei din Sevilla, a fost mai degraba dezamagitoare. Dar, daca am iertat-o eu pe Amelie Nothomb, nu puteam sa fac rabat de la toleranta si sa nu ii mai dau o sansa si spaniolului, mai ales ca persoana care mi-a introdus romanul Capitanul Alatriste mi-l infatisase drept unul de capa si spada, infuzat cu umor si sageti la adresa unor personaje istorice foarte cunoscute.

Ca unul care a mancat Cei trei muschetari pe paine cand eram mic, aceasta perspectiva mi-a deschis apetitul, dar, cu tristete o spun, dupa ce am citit aceasta carte, am ramas flamand.

In primul rand, Perez-Reverte face aceeasi greseala de abordare, din nestiinta sau din neatentie, pe care am sesizat-o si intr-un roman al Isabelei Allende: alege ca naratiunea sa fie spusa la persoana I, de catre un personaj contemporan cu evenimentele (in cazul de fata, Spania primei jumatati a secolului al XVII-lea) care, insa, foloseste deseori un limbaj inoportun acelei perioade, care s-ar potrivi mai bine unui intelectual al vremii noastre; cu alte cuvinte, nici spaniolul, nici Allende, n-au reusit sa se deghizeze printre randuri si sa ne faca sa le uitam prezenta.

Totusi, cu un astfel de stil m-as fi obisnuit, dar un alt cusur al Capitanului Alatriste este ca nu prea are actiune. In 200 de pagini, autorul se preocupa si de peripetiile spadasinului protagonist, si de tabloul moravurilor vremii, incercand sa desfiinteze imaginea de Secol de Aur, incetatenita in istorie. Evident ca intr-un spatiu atat de redus, valvataia actiunii se stinge inainte de a se aprinde cum trebuie.

Cel mai deranjant pentru mine a fost sa recunosc in putinele momente care s-ar incadra in categoria „de capa si spada” niste pastise destul de grosolane la scene si idei similare din universul lui Dumas: in loc de Richelieu, in avem pe contele Olivares, apare ducele de Buckingham, iar protagonistul isi face dusmani, dar si prieteni printre astfel de persoane sus puse.

Un dram de documentare mi-a dezvaluit ca acest roman este primul dintr-o serie mai lunga, dar regret sa-l informez pe Arturo Perez-Reverte ca acest episod pilot pe care mi l-a oferit a fost total nesatisfacator si m-a pierdut de musteriu.

noiembrie 5, 2009

Numele ghepardului

Arturo-Perez-Reverte-Conspiratia-din-SevillaNumele trandafirului de Umberto Eco, pe langa faptul ca e o carte excelenta, are meritul de a fi dezvaluit o reteta pe care o poate prelua oricine: studiezi mai consistent o bucata de istorie, aplici o structura narativa de roman de suspans si cam asta e. Cum iese, asta depinde de acel ceva numit talent scriitoricesc al fiecaruia.

Lui Arturo Perez-Reverte i-a iesit la un nivel multumitor. Avand destule pagini, Conspiratia din Sevilla, dupa un inceput in forta, cu un hacker care patrunde in calculatorul Papei si lasa un mesaj despre pataniile necurate legate de o biserica din Sevilla si introducerea in scena a agentului secret al Vaticanului care e trimis la fata locului,  nu scade spre punctul critic al plictiselii, desi o lasa mai moale cu ritmul actiunii.

Pe langa similaritatile inevitabile cu romanul lui Eco si niste tuse despre crepusculul lumii de vita nobila, gen Ghepardul, am remarcat ca personajele cartii sunt creionate de parca scriitorul ar fi avut in minte nu numai ca va fi ecranizata, dar si ca ar sti cine  pe cine va juca. Ca sa va dati seama:

– agentul secret al Vaticanului, un tip aratos, grizonat si rece – George Clooney, desi in roman e descris ca fiind inalt.

– preotul de la biserica in cauza, un batran ursuz, necioplit, dar onest in badarania lui si dedicat muncii sale de indrumator spiritual – Dustin Hoffman, cuifulit si nespalat.

– un bancher din partea locului, bine facut, inteligent si gelos nevoie mare pe nevasta-sa, care l-a parasit pentru ca el a pus gand rau bisericii – Javier Bardem, pentru ca ar vorbi impecabil engleza cu accent spaniol.

– omul care rezolva treburile murdare ale celui de sus, adica un tip ipocrit, chel si nu extraordinar de inteligent – Stanley Tucci, cu o resuscitare a extraordinarul sau Muerte.

– un batran afurisit, inalt si slab, care stie tot ce umbla prin oras si e un fel de sef al bancherului de mai sus – Ian Mckellen cu putin machiaj, ca sa ii faca nasul mai coroiat.

– nevasta bancherului, tipul de frumusete latino, bruneta si focoasa, un pic labila si care stie sa ii invarta pe barbati pe degete – Monica Bellucci, pentru ca, la cum arata, poate duce pe oricine in pacat; evident ca interactioneaza masiv cu agentul Vaticanului, iar intrebarea pe care o are oricine in minte nu e daca, ci doar cand.

– trei personaje rocambolesti, pe care nu ma apuc sa vi le descriu din economie de spatiu, pe care le subcontracteaza omul bancherului, ca sa rezolve unele chestiuni dincolo de limitele legale – in rolurile astea o sa fie niste actori din partea locului, populari prin Spania, ca sa atraga un segment consistent din acest public tinta.

– un cardinal care apare doar la inceputul romanului, un fel de inchizitor uscativ care i-ar arde pe toti pe rug, in frunte cu agentul Vaticanului si cu superiorul lui – nu l-as fi amintit, dar mi s-a parut ca Marcel Iures ar merge de minune.

Cartea lui Arturo Perez-Reverte mai are meritul ca face o reclama foarte buna Sevillei, iar dragostea autorului pentru acest oras e acel ceva care insufleteste romanul si il elibereaza oarecum de umbra ilustrului sau predecesor.

Blog la WordPress.com.