Caiet de insemnari

octombrie 22, 2010

Triangulatie animata

Ca sa fiu scurt si sa nu intru iar in consideratii egocentrice: imi plac anime-urile.

Dintre ele, Memories, de Katsuhiro Otomo, creatorul superbului Akira, mi-a ramas in minte pentru ca, desi compus din trei segmente diferite ca tematica, tonalitate si realizare, exista un fir straveziu care le uneste, lasand deoparte faptul ca toate apartin speciei SF-ului.

Primul este intitulat Magnetic Rose si infatiseaza cativa astronauti ajunsi pe o planeta ciudata, recreata dupa amintirile unei femei. Sub decorurile victoriene pandeste insa un pericol fara stridente, dar neinduplecat. Combinatia inedita de melancolie si suspans e bine intregita de ariile clasice care o insotesc si, desi e segmentul cel mai greu de patruns, are un farmec caruia cu greu ii poti rezista.

Al doilea poarta titlul de Stink Bomb si, daca e sa fac un clasament, ar fi cel care mi-a placut cel mai putin. Am incercat sa-mi dau seama de ce si raspunsul ar fi pentru ca, desi pare a se baza cel mai mult pe umor, natura umana iese cel mai sifonat dintre toate. Un pustan, asistent la un laborator de biologie, ramane inchis intr-un costum ermetic, din care se degaja un gaz foarte toxic. Face ravagii in jurul lui si se indreapta spre Tokyo, iar autoritatile nu mai stiu cum sa faca sa il opreasca. Avem iresponsabilitate, pe de o parte, ilustrata de seninatatea cu care personajul principal ii afecteaza pe cei din jur fara a-si da seama, si paranoia si indecizie, pe de alta, dinspre institutiile care conlucreaza sa ii stopeze inaintarea.

Al treilea segment se numeste Cannon Fodder si are potential sa capteze cel mai mult atentia, pentru ca este cel mai accesibil, fara a fi insa lipsit de subtilitate. Urmarim o zi din viata a doua personaje, tata si fiu, locuitori ai unui oras ultra industrializat si specializat, al carui unic scop este sa asigure ca, zilnic, un tun urias trage asupra cuiva sau a ceva. Cultura universala are o traditie bogata in distopii, iar aceasta bucata din Memories i se alatura cu brio. Cromatica si stilul desenelor ies din tiparul anime-urilor (pe care il stiti chiar si daca ati vazut doar Sailor Moon :P) si au un rol important in a zugravi acel aer orwellian, statut, lipsit de speranta pe care il degaja societatea impietrita, care si-a pierdut sensul existentei.

Luate impreuna, cele trei parti imi dau impresia ca sunt proiectiile nelinistilor cuiva care incearca sa afle niste raspunsuri, dar se si teme de ele in acelasi timp. Poate ca marii creatori japonezi ajung intr-un asemenea punct, pentru ca nu e greu sa gasesti asemanari intre Memories si Dreams de Akira Kurosawa.

aprilie 23, 2010

Mugurii totalitarismului

Atunci cand spui societate totalitara futurista, un reflex pavlovian te duce imediat cu gandul la 1984 de George Orwell. Impactul, justificat de altfel, al distopiei englezului, devenita carte cult, ascunde insa si nedreptatea facuta unui roman rus care poate revendica intaietatea in privinta abordarii tematicii dictaturii care suprima orice urma de individualitate si libertate personala.

Izvorat chiar din patria totalitarismului care l-a inspirat pe Orwell, Noi de Evgheni Zamiatin, a fost terminat in 1920 si a aparut integral in Occident, unde, la scurt timp, a emigrat si autorul. In Rusia, nici pomeneala sa aiba cineva tupeul sa-i propuna publicarea pana in 1989.

O atare inversunare devine explicabila dupa lectura cartii. La doua sute de ani de la un razboi mondial nimicitor, omenirea este izolata de natura in spatele unor ziduri transparente, care marginesc o societate strict organizata dupa principii matematice, la a caror respectare vegheaza Binefacatorul si Gardienii sai. Oamenii nu mai au nume, ci doar indicative, au timp liber controlat atent, iar, daca vor sa faca sex, au nevoie de o aprobare speciala, care vine pe niste cupoane roz. Individul nu este decat o parte infima a unui intreg, iar conceptul de familie este inexistent.

O astfel de societate simte nevoia sa isi exporte fericirea si in alte lumi, astfel ca demareaza constructia Integralului, o gigantica racheta cosmica, destinata colonizarii altor planete. Supervizarea acestui maret proiect ii revine lui D-503, personajul principal al cartii, structurata sub forma jurnalului sau personal.

La inceput omul, pardon, indicativul nostru are o viata care decurge ceas, dupa cum deducem din devotamentul netarmurit pe care il afiseaza fata de Statul Unic. Limbajul sau este, ca si in cazul distopiei orwelliene, cel mai bun instrument prin care incepem sa ne trasam mental dimensiunile cadrului totalitar. Traseul i se schimba insa, atunci cand o intalneste pe I-330, care are un comportament ciudat, sfidator, dar foarte seducator si care il destabilizeaza pe D-503, atragandu-l in mrejele unei conspiratii si declansandu-i simptomele unei maladii infioratoare numite „suflet”.

Cheia romanului, ca si in 1984, este revolta individului impotriva sistemului, numai ca, spre deosebire de Winston, personajul lui George Orwell, care e prezetat dintru inceput cu un capital de razvratire, protagonistul din Noi evolueaza. Zdruncinarea convingerilor merge mana in mana cu traseul sau de indragostit. Gelozia, incertitudinea, impotrivirea in fata ispitei sunt stari pe care D-503 le resimte organic si pe care Zamiatin le transpune cu un lirism care ar face cinste oricarui roman de dragoste.

Admirabil este insa ca scriitorul rus nu pierde fraiele naratiunii si, in ciuda caracterului preponderent introspectiv al cartii, povestea incercarii de a rasturna dictatuta dezumanizanta isi urmeaza cursul in mod firesc. Neavand suportul descoperirilor tehnologice care sa justifice opresiunea impotriva individului, Evgheni Zamiatin merge si mai in abstract, spre limbajul matematic, iar rezultatul este o proza de o prospetime perpetua.

S-a spus despre epoca noastra ca este cea a nihilismului, a contestarii valorilor traditionale. In cazul de fata, nu vad niciun pacat in a admite ca, alaturi de consacrata distopie 1984, exista si alta, mai veche si cel putin la fel de valoroasa.

Recenzie care participa la concursul BookMag.

Blog la WordPress.com.