Caiet de insemnari

iunie 17, 2013

Filmand culorile

Lust for life1E o sarcina foarte dificila sa redai viata lui Van Gogh (indisolubil legata de opera pe care a plasmuit-o) cu un mediu vizual. Lui Irving Stone i-a iesit in Bucuria vietii, pentru ca jongleaza cu alte mijloace, cu litere, cuvinte, fraze si tot ce decurge din ele. Dar un film opereaza intr-o sfera apropiata de a picturii, iar intensitatea halucinanta a culorilor olandezului e greu de egalat. Unde mai pui ca, precum un aisberg, viata sa si-a derulat teribila inclestare in interior, iar faimoasele gesturi din exterior, precum taiatul urechii sau certurile cu Gaugain n-au fost decat expresii ale acesteia.

In atare conditii, Lust for Life e un film care trebuie privit cu ingaduinta, pentru ca e un demers ingrat, dar care reuseste aproximativ. Povestea o urmeaza pe cea a romanului lui Irving Stone, cu aceleasi omisiuni (necesare, de altfel) sau accentuari care au caracterizat o alta ecranizare a unui roman al acestuia, The Agony and the Ecstasy.

Regia lui Vincente Minelli penduleaza intre didactic si pictural; exista o preocupare constanta de a prezenta amanunte din lucrarile lui Van Gogh, fie prin peisaje mai apasat luminate, fie prin personaje discret plasate in colturi de cadre. Pentru un cunoscator mediu al operei olandezului e o placere sa ii regasesti pe doctorul Gachet (Everett Sloane, intr-un rolisor scurt si de efect), pe Pere Tanguy sau pe zuavii din Arles. Altminteri, tot acest periplu are fie efectul scontat, de a deschide apetitul pentru arta, fie pe acela de a da impresia de supraincarcare.

Lust for life2

Kirk Douglas nu ar parea cea mai inspirata alegere pentru rolul principal, dar, cu tot aerul de star macho de care nu s-a putut dezbara niciodata, acest mare actor gaseste o cale sa redea un spirit chinuit si entuziast, care nu isi gaseste locul pe lume si care isi afla refugiul in pictura. Ce spuneam la inceput despre filmul per ansamblu se aplica si lui, ba chiar aceasta indulgenta nu mai e necesara cand Van Gogh al lui Kirk Douglas imparte scenele cu Paul Gaugain al lui Anthony Quinn.

E ceva colosal in aceste minute cand doi extraordinari artisti ii reinvie pe alti doi. Sunt momentele de gratie ale peliculei, cand Lust for Life sau Bucuria vietii se transforma din metafora in realitate.

Viata e un privilegiu de care trebuie sa ne bucuram in orice moment.

Paul Gaugain (Omul cu boneta rosie) - tabloude Van Gogh

Paul Gaugain (Omul cu boneta rosie) – tablou de Van Gogh

Van Gogh pictand floarea-soarelui - tablou de Gaugain

Van Gogh pictand floarea-soarelui – tablou de Gaugain

aprilie 17, 2011

Inclestari romantice

The Guns of Navarone are reputatia unui film solid despre Al Doilea Razboi Mondial. Vazandu-l, n-am putut sa nu ii remarc cateva cusururi, dar nu pot sa neg ca au fost si aspecte pe care le-am savurat pe deplin.

Gregory Peck este un flegmatic capitan ales sa conduca un detasament de comando, cu misiunea de a distruge doua tunuri gigantice, a caror forta infricosatoare si amplasare strategica impiedica flotele aliate sa patrunda intr-un arhipelag grecesc. In echipa de soc mai intra un grec versat (Anthony Quinn), o localnica din Rezistenta, aspra si energica (Irene Papas), un expert in explozibili, responsabil cu glumele englezesti (David Niven), precum si alte cateva personaje pe care scenariul incearca sa le contureze cat mai complex.

Impresia favorabila pe care mi-a facut acest film se hraneste cu precadere din prima sa parte. Timp de vreo ora, ii cunoastem pe protagonisti, ni se insufla senzatia de palpitant prin cateva replici bine plasate despre cat de riscanta este aceasta misiune, iar relatia dintre Peck si Quinn primeste din start un bonus bestial prin promisiunea grecului ca o sa-i faca de petrecanie colegului la sfarsitul razboiului.

Cand operatiunea se pune miscare, are aerul foarte misto si barbatesc al unor tipi unul si unul care stiu ce au de facut si care infrunta natura si oamenii fara sovaiala. Pe masura ce se afunda in teritoriul inamic, lucrurile se complica. Fapt foarte natural, de altfel, numai ca, odata cu inaintarea, incep sa apara si problemele filmului.

Sintetizate, acestea s-ar constitui in incredibila naivitate a personajelor negative, adica a nemtilor. Sunt de acord ca binele trebuie sa invinga raul, dar docilitatea cu care nazistii se comporta in avantajul echipei noastre e prea de tot in anumite momente. Unde mai pui ca engleza lor n-avea pic de accent german. Dar n-am facut vreo tragedie din toate astea, pentru ca as pune acest gen de probleme pe seama unei subtirimi perpetue care caracterizeaza blockbuster-urile.

In fond, asta e The Guns of Navarone. O mega-productie a timpurilor lui, cu un subiect ales de pe un taram batatorit, cu efecte speciale care la vremea lor au impresionat, iar acum, la 50 de ani, tot iti mai smulg un „Ia te uita”, si cu o distributie aleasa pentru a atrage atentia.

Cei trei care o domina au fiecare, singuri sau in tandem, momente de interpretare care le justifica reputatia de granzi nemuritori ai cinematografiei. Continui sa cred ca Gregory Peck a fost cel mai elegant actor care s-a nascut vreodata, iar, in cazul de fata, n-are nevoie decat de o spranceana ridicata si de acea voce care pare ca poate imblanzi si o fiara, pentru a fi perceput drept figura centrala a filmlui.

David Niven este intruchiparea perfecta a farmecului englezesc, chiar si cand acesta consta doar in glume slabute, iar Anthony Quinn domina cateva scene de efect, printr-o combinatie de vitalitate si inteligenta, ambele pe fondul unui aer de grec veridic (nu cred ca e o intamplare ca, la vreo trei ani dupa, Quinn a fost ales sa joace in Zorba Grecul, filmul datorita caruia cei mai multi au uitat ca e mexican si n-are nicio treaba cu noua Elada).

Cu toate scaparile lui, The Guns of Navarone este ca orice blockbuster cat de cat reusit: ofera multe, pentru multi.

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.