Caiet de insemnari

iunie 12, 2011

Doza dubla de Huxley (2)

Cea de-a doua parte a provocarii lansate de prietenii de la libraria online Libris este Insula, ultimul roman al lui Aldous Huxley, in care scriitorul englez revine la tema din Minunata lume noua, dar dintr-o perspectiva diferita.

Un englez, jurnalist care nu ezita sa mai faca si trebusoare murdare pentru mari corporatii, supravietuieste unui naufragiu si ajunge ca vai de el, ranit fizic si sufleteste, pe tarmul Palei, o insula ai carei locuitori s-au apropiat de visul interzis al omenirii: o societate ideala. Prins intre bunavointa celor care il ajuta si duplicitatea catorva conducatori ai insulei, care vor sa rastoarne ordinea existenta, personajul principal descopera treptat aspectele care compun si conduc la fericirea acestei oaze de liniste intr-un mapamond egoist si lacom.

Actiunea din Insula este mai diluata decat cea din Minunata lume noua si nu mai este rodul unui intelect revoltat impotriva dezumanizarii tehnologice si consumiste a societatii contemporane, ci este mai degraba tanjirea catre liniste a unei fiinte obosite, in amurgul vietii.

Am evitat sa folosesc cuvantul „suflet”, cum ar parea firesc la prima vedere, pentru a realiza o contrapondere fata de caracterul cerebral al distopiei, pentru ca, in Insula, Huxley nu renunta total la conceptiile sale referitoare la rolul tehnologiei in evolutia sanatoasa a unei comunitati, idei pe care le-a expus si in Reintoarcere in minunata lume noua.

Industria este redusa la minim, doar cat sa slujeasca vietii de zi cu zi, contraceptia exista pentru a nu dezechilibra demografic pasnica societate, teste genetice ajuta la identificarea din pruncie a indivizilor cu potential agresiv, carora li se administreaza metodic un drog al fericirii si astfel sunt salvati de la pierzanie.

Ca scriitura, Insula e departe de valoarea Minunatei lumi noi, dar sta in picioare ca viziune, desi foarte utopica, a unui mod de viata in comunitate. In plus, un element de mare originalitate este infuzia masiva de elemente din religia budista, de care Huxley a fost foarte atras spre batranete. Genetica si iluminare, o combinatie care pare sortita esecului dintru inceput, dar, cumva, scriitorul englez o face sa mearga, chiar daca pentru asta ii trece pe cititori prin prelungi elucubratii, care, ca si la experienta literara anterioara, te obliga sa le survolezi rapid cu privirea.

Pasiunea pe care Huxley o afiseaza fata de substantele halucinogene, ca mijloc de a o duce mai bine, m-a amuzat un pic si mi-a lasat impresia unui om batran care a dat nitel in mintea copiilor, dar a existat un aspect care m-a obligat sa respect aceasta extravaganta: moartea, ca moment crucial al existentei. Am simtit ca, simtindu-si sfarsitul aproape, scriitorul a imprumutat fiecarui personaj al cartii cate una din trairile pe care el insusi probabil le-a incercat: teama, atractie, revolta, scarba, impacare. Va recomand ca, in cazul in care cititi aceasta carte, chiar daca va deruteaza prelegerile si paginile pline de filosofie, incercati sa le urmariti cu suficienta atentie, astfel incat sa nu le ratati pe cele despre moarte – sunt sfasietoare, dar te obliga la o radiografie sufleteasca pe care numai un mare autor o poate declansa.

Ca sa termin pe un ton mai vesel, o sa va spun ca ideea lui Huxley ca activitatea fizica este esentiala pentru fericirea trupului si a spiritului m-a uns pe suflet, asa ca, in viitoarea mea societate ideala, comozii au incurcat-o. 😛

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca m-au ajutat sa patrund foarte adanc in tainele literaturii lui Aldous Huxley.

iunie 1, 2011

Doza dubla de Huxley (1)

Filed under: Carti — Iulian Fira @ 13:43 +00:00iun.
Tags: , , , ,

Prietenii de la Libris mi-au aruncat o provocare pe care nu mi-am asumat-o foarte des: sa citesc doua carti de acelasi autor, una dupa alta. Mi s-a mai intamplat doar in cazul lui Kazuo Ishiguro (apropo, va sunt dator cu doua recenzii) si al seriei Twilight.

Stai linistiti, asta din urma e doar o gluma; cred ca una dintre cele mai sadice torturi la care m-ar putea supune cineva ar fi sa ma inchida intr-o camera goala, fara ferestre, in care sa nu existe decat chestiile alea scrise de Stephenie Meyer.

Aldous Huxley e scriitorul care mi-a fost pus in brate, iar prima dilema a fost cu care carte sa incep. Am optat pentru o foarte seaca ordine cronologica si am citit Cintec de lebada.

Nu pot sa nu remarc modul aproape inselator in care e rezumata, in mini-prefata, intriga acestui roman. Un istoric este angajat de un milionar cu frica de moarte pentru a examina niste documente vechi, cu scopul de a gasi indicii cu privire la secretele vietii vesnice. Rezultatele ii conduc la un lord englez care supravietuise secole intregi, cu pretul unei animalizari accentuate.

Ce-i drept, am simplificat si eu un pic, dar, oricum, o astfel de perspectiva face o nedreptate cartii lui Huxley, care, intr-adevar, incepe ca si cum ar urma sa se deruleze doar din punctul de vedere al cercetatorului, englez transplantat in lumea arhi-comerciala americana (impact pe care l-a simtit probabil si autorul cand s-a mutat in SUA), dar dupa ce ajunge la resedinta angajatorului, intaietatea sa ca personaj se destrama si se distribuie in mod egal unei menajerii umane care ar face deliciul oricarui degustator de umor cinic.

Alaturi de Jeremy Pordage, intelectualul de 50 de ani care sta sub papucul mamei, il avem pe domnul Stoyte, milionar complexat in copilarie, isteric si ingrozit de perspectiva mortii si care vrea sa-si cumpere linistea sufleteasca facand pe filantropul.

Principala sa slabiciune, fata de care nutreste porniri erotico-paterne, este Virginia, o demozeala fara prea multa minte, care incearca sa-si ascunda instinctele de curvulita in spatele unor aere de fetiscana dulce. Cel care ii zdruncina afectiunea pe care isi imagineaza ca o are fata de bosorogul protector este doctorul Obispo, care are rolul de a-i tine milionarului sanatatea sub control, dar care profita de acesta fara nicio jena si care are obiceiul sa trateze cu femeile in termeni bagabontesti.

Un alt personaj care ii da tarcoale Virginiei este Pete, asistentul doctorului de mai sus, dar, spre deosebire de nesimtirea calculata a lui Obispo, tanarul idealist, fost combatant in razboiul civil spaniol (cartea e scrisa in 1939), o invaluie cu cele mai alese ganduri, imaginandu-si-o ca pe o intruchiparea a puritatii.

In privinta ultimului personaj notabil, nu imi dau seama daca Huxley l-a construit in mod voit ca un paradox sau a cautat un pretext sa-si puna ideile in stare pura in roman. Cert e ca domnul Propter, prieten din copilarie al milionarului Stoyte, are toate calitatile care lipsesc celorlalti – integritate, luciditate, tarie de caracter, ingaduinta, dar are si un pacat de neiertat din punctul meu de vedere: e foarte obositor atunci cand se lanseaza in prelegerile sale asupra unor chestiuni importante, despre care nu ai chef sa citesti oricand: moarte, religie, comuniune intre oameni sau natura mizeriei umane.

Interactiunea dintre aceste personaje si putina actiune a cartii prilejuieste dialoguri dense, inteligente sau amuzante, desfasurate intr-un plan care leviteaza deasupra realului, dar pe care il tulbura cand si cand, asa cum face o libelula cu oglinda apei, cititorul pomenindu-se strafulgerat de cate un adevar pe care il descopera inauntrul sau pe care l-a intalnit in viata de zi cu zi.

Daca toata aceasta fauna umana are valente de universalitate, exista un aspect pur american pe care Aldous Huxley il satirizeaza cat poate: mania de a copia monumente si stiluri arhitectonice din civilizatii diferite, dar prevazute cu toate dotarile tehnologiei moderne. Castelul medieval al lui Stoyte, in care gasim sali orientale, grote de adoratie mistica si cate altele este expresia suprema a unui kitsch deopotriva halucinanat si hilar.

P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru o doza dubla de provocare intelectuala :).

Blog la WordPress.com.