Caiet de insemnari

decembrie 2, 2008

In slujba umanitatii

Filed under: Camera Obscura — Iulian Fira @ 13:43 +00:00dec.
Tags: , , , , , , ,

Alexis de Tocqueville spunea candva ca: ”America este mare cata vreme America este buna, iar cand America va inceta sa mai fie buna, America va inceta sa mai fie mare”.
zoriah1Nu va bucurati si nu va enervati – acum ca traim in era globalizarii, cu toate beneficiile si neajunsurile ei, America e doar un nume pentru omenirea intreaga. Noi, oamenii, suntem atat de trufasi ca suntem incununarea Creatiei, incat uitam tocmai esenta acestui lucru si ne devoram unii pe altii, precum cele din urma fiare. E nevoie ca unii dintre noi sa se sacrifice pentru a ne deschide ochii si a ne salva. Unii au murit pe cruce, altii au fost sfasiati de lei.
Fotojurnalistul Zoriah e un astfel de martir, dar unul modern. De ani de zile nu mai cunoaste cuvantul ”acasa”, infrunta SIDA, gloante, bombe, cutremure si, mai ales, deznadejdea, pentru ca noi sa vedem. Sa vedem chipul razboiului din Irak, al dezastrelor naturale din Asia sau al saraciei dezumanizante din Africa. Acestea sunt locurile unde Zoriah a ales sa isi traiasca martiriul.

Fotografiile sale provoaca o senzatie aparte, de durere greu de indurat, dar careia nu i te poti sustrage. Nu surprinde decat crampeie de suferinta, dar atat de emblematice, incat ansamblul devine evident si aproape insuportabil. Priviti-o pe fetita cu ochii albastri; frumusetea razbate dincolo de mizerie. Priviti mana de doctor care o oblojeste pe cea sangeranda; ce departe suntem de scanteia divina de pe Capela Sixtina. Inainte de toate insa, priviti-l pe baietelul care strange sarma ghimpata ca și cum ar fi singura lui jucarie; daca simtiti un fior de rusine, nu e inca totul pierdut. Nici nu vreau sa-mi imaginez cum s-a simtit fotograful american pana sa apese pe buton.
Sa nu va temeti sa vedeti, pentru ca martiriul lui Zoriah sa nu fie în zadar!

Pentru mai multe poze ale fotojurnalistului Zoriah vizitati Camera Obscura.

septembrie 16, 2008

Moromete de la Africa

Filed under: Carti — Iulian Fira @ 13:43 +00:00sept.
Tags: , , , , , , ,

Dintre toate colectiile initiate de ziare in goana lor dupa cota de piata, cea literara de la „Cotidianul” mi se pare schimba cu adevarat ceva. Am vazut oameni citind tolaniti in tren sau stand in picioare in metrou, am vazut romane pe noptiere de hotel sau pe birouri de stomatologi.

Era sa ratez primul roman si poate ca ar fi insemnat sfarsitul colectiei pentru mine, dar, dupa lungi si istovitoare cautari pe la chioscurile de ziare, l-am gasit, asa ca de atunci nu mi-a scapat niciunul. Inutil sa mai spun ca, pana acum, s-a strans o gramada considerabila de carti care striga sa fie citite. Timpul, dusmanul implacabil al acestei placeri, m-a impiedicat sa tin pasul, astfel ca am lecturat selectiv titlurile „Cotidianului” si, pentru prima oara in scurta mea viata, am intrezarit un beneficiu al pensionarii.

Autorii colectiei vin din toate partile globului si, fara a fi geniali, are fiecare un ce. Ai toata viata inainte de Romain Gary (fluxul irezistibil al amaraciunilor unui imigrant), Domnilor copii de Daniel Pennac (o alegorie interesanta, dar greoaie a relatiilor parinti-copii), Rosu ucigas de Jeroen Brouwers (defularea unui om care priveste inapoi cu o manie halucinanta) sau Poddy si Dingan de Ben Rice (l-am urat de-a dreptul pe acest scriitor pentru ideea dementiala pe care a avut-o) sunt cateva volume privilegiate.

Cand imi aleg un roman, am o metoda care aduce cu cea a sultanilor cu harem: arunc o privire asupra titlurilor si autorilor si de unde iese mai mult abur, acela este chemat in iatacul meu, pe noptiera.

Cel mai recent, m-am aplecat asupra lui Chinua Achebe si a sa O lume se destrama. Motivele pentru care l-am favorizat pe autorul nigerian: vine dintr-o literatura care pentru mine, recunosc, e terra incognita; are doar 200 de pagini.

Ma asteptam la o naratiune gen documentar Discovery, care, urmarind evolutia unui individ, extinde descrierea la intreaga comunitate. Exact asta mi s-a servit, intr-un stil curat, la locul lui si deloc spectaculos. Din povestas cu trasaturi de etnograf (cartea abunda in ritualuri si practici specifice Africii negre), Achebe are la un moment dat o zvacnire: paginile in care o mama e gata sa isi infrunte zeii necrutatori, numai ca sa isi salveze fiica. O mama ramane o mama, indiferent de pana cui e infatisata.

Ce m-a surprins insa cel mai mult a fost asemanarea izbitoare a atmosferei din O lume se destrama cu cea din Morometii. Destinele personajelor principale sunt similare, cu diferenta ca Moromete e mai guraliv, iar Okonkwo e mai bataus: ambii isi vad universul traditional naruindu-se, amandoi constata neputinciosi alienarea copiilor si niciunul nu accepta sa se supuna noii oranduiri.

Banuiesc ca exista o cronica a sfarsitului in fiecare zona a globului. Chinua Achebe a fost cel care a infatisat-o pe a lui si de aceea a avut atat succes.

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.