Caiet de insemnari

septembrie 21, 2011

O viata cam trista

Mi se pare aproape nedrept ca 1984 si Ferma animalelor iau caimacul faimei lui George Orwell. Dupa ce am citit Zile birmaneze si O fata de preot, indraznesc sa spun ca primele doua carti au beneficiat de puterea unor alegorii ancorate in realitate, pe cand ultimele doua sunt marca adevaratei valori literare a englezului.

Aceasta opinie mi-a fost sadita de Zile birmaneze si a dat rod definitiv cu O fata de preot. E usor de ghicit cine e personajul principal, pe care Orwell il contureaza intr-un mod ciudat: cateodata pare rece si dezaprobator fata de frigiditatea acestei tinere femei pe care o dezgusta barbatii si fata de sacrificiile aproape inutile pe care le face pentru persoane care n-ar merita (tatal ei), alteori, am simtit compasiune si duiosie fata de puterea ei de a indura si fata de dorinta de face cat bine poate.

Remarcabil este, insa, ca aceasta dualitate de perspectiva nu mi s-a parut o forma de inconstanta, ci o implicare literara interesanta, ca si cum Orwell ar fi studiat aceasta sarmana creatura sub un clopot de sticla si, inzestrat cu empatie, dar avand si un bagaj de principii proprii, i-ar fi filtrat astfel trairile.

Actiunea cartii e construita cat sa ii prilejuiasca scriitorului sa strabata medii sociale care mai de care mai vai de ele. Aceasta fata de preot traieste intr-un orasel in care toata lumea cunoaste pe toata lumea si barfeste pe masura si, dintr-o intamplare ce nu ni se explica deloc, dupa o cina cu un mascul controvesat al urbei, eroina se pomeneste amnezica si fara un sfant pe strazile Londrei. De aici ii incepe periplul, variat, excelent descris si, mai presus de toate, trist.

Partea petrecuta in tabele culegatorilor de hamei mi-a adus aminte de Fructele maniei de Steinbeck, cu toata frugalitatea si saracia care insotesc muncile abrutizante, nesiguranta zilei de maine de dupa inapoiere are ceva din Martin Eden; noaptea petrecuta printre homelessi e derutanta la inceput prin multitudinea vocilor, dar dupa un timp te obisnuiesti si incepe sa te fascineze, iar perioada cand fata noastra de preot este profesoara intr-o scoala privata de mana a patra este sublima. Insist asupra ei pentru ca personajul doamnei Creevy, maştera stapana in stabilimentul de stors bani de la parintii snobi si obtuzi si atmosfera cosmaresc imbecilizanta pe care o creeaza compun niste pagini care pot rivaliza cu oricare cu tema similara din literatura universala.

O fata de preot e un roman aparut postum si reconstituit din fragmentele ramase de la Orwell, astfel ca anumite carpeli din exterior au fost necesare. Una dintre ele m-a amuzat datorita binecunoscutei insusiri „ca nuca in perete”: dupa ce eroina cauta disperata in ziar ceva de lucru, ni se spune ca „a aplicat” la mai multe posturi de servitoare. E chiar hilar sa dai nasul cu un asa termen corporatist intr-o naratiune scrisa, in cel mai bun caz, clasic spre realist.

Alminteri creatii diferite, exista insa si aspecte pe care 1984 sau O fata de preot le au in comun. Ambele au un dar suparator de a ne reda foarte joase scaderi ale naturii umane intr-un mod care le face usor recognoscibile in lumea reala.

Multumesc celor de la libraria online Libris pentru ca m-au ajutat sa ma conving ca George Orwell este un scriitor mare, nu numai unul special.

aprilie 23, 2010

Mugurii totalitarismului

Atunci cand spui societate totalitara futurista, un reflex pavlovian te duce imediat cu gandul la 1984 de George Orwell. Impactul, justificat de altfel, al distopiei englezului, devenita carte cult, ascunde insa si nedreptatea facuta unui roman rus care poate revendica intaietatea in privinta abordarii tematicii dictaturii care suprima orice urma de individualitate si libertate personala.

Izvorat chiar din patria totalitarismului care l-a inspirat pe Orwell, Noi de Evgheni Zamiatin, a fost terminat in 1920 si a aparut integral in Occident, unde, la scurt timp, a emigrat si autorul. In Rusia, nici pomeneala sa aiba cineva tupeul sa-i propuna publicarea pana in 1989.

O atare inversunare devine explicabila dupa lectura cartii. La doua sute de ani de la un razboi mondial nimicitor, omenirea este izolata de natura in spatele unor ziduri transparente, care marginesc o societate strict organizata dupa principii matematice, la a caror respectare vegheaza Binefacatorul si Gardienii sai. Oamenii nu mai au nume, ci doar indicative, au timp liber controlat atent, iar, daca vor sa faca sex, au nevoie de o aprobare speciala, care vine pe niste cupoane roz. Individul nu este decat o parte infima a unui intreg, iar conceptul de familie este inexistent.

O astfel de societate simte nevoia sa isi exporte fericirea si in alte lumi, astfel ca demareaza constructia Integralului, o gigantica racheta cosmica, destinata colonizarii altor planete. Supervizarea acestui maret proiect ii revine lui D-503, personajul principal al cartii, structurata sub forma jurnalului sau personal.

La inceput omul, pardon, indicativul nostru are o viata care decurge ceas, dupa cum deducem din devotamentul netarmurit pe care il afiseaza fata de Statul Unic. Limbajul sau este, ca si in cazul distopiei orwelliene, cel mai bun instrument prin care incepem sa ne trasam mental dimensiunile cadrului totalitar. Traseul i se schimba insa, atunci cand o intalneste pe I-330, care are un comportament ciudat, sfidator, dar foarte seducator si care il destabilizeaza pe D-503, atragandu-l in mrejele unei conspiratii si declansandu-i simptomele unei maladii infioratoare numite „suflet”.

Cheia romanului, ca si in 1984, este revolta individului impotriva sistemului, numai ca, spre deosebire de Winston, personajul lui George Orwell, care e prezetat dintru inceput cu un capital de razvratire, protagonistul din Noi evolueaza. Zdruncinarea convingerilor merge mana in mana cu traseul sau de indragostit. Gelozia, incertitudinea, impotrivirea in fata ispitei sunt stari pe care D-503 le resimte organic si pe care Zamiatin le transpune cu un lirism care ar face cinste oricarui roman de dragoste.

Admirabil este insa ca scriitorul rus nu pierde fraiele naratiunii si, in ciuda caracterului preponderent introspectiv al cartii, povestea incercarii de a rasturna dictatuta dezumanizanta isi urmeaza cursul in mod firesc. Neavand suportul descoperirilor tehnologice care sa justifice opresiunea impotriva individului, Evgheni Zamiatin merge si mai in abstract, spre limbajul matematic, iar rezultatul este o proza de o prospetime perpetua.

S-a spus despre epoca noastra ca este cea a nihilismului, a contestarii valorilor traditionale. In cazul de fata, nu vad niciun pacat in a admite ca, alaturi de consacrata distopie 1984, exista si alta, mai veche si cel putin la fel de valoroasa.

Recenzie care participa la concursul BookMag.

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.